PDF - Limba Romana

Portofoliul profesorului 77
Constantin ŞCHIOPU
Repere
teoretico-literare
şi metodice ale
studierii / receptării
operelor
DRAMATICE
Interpretarea operei literare la
lecţiile de literatură implică, pe de o
parte, realizarea ei cât mai completă,
pentru ca valenţele artistice ale
textului să apară în toată amploarea,
frumuseţea şi particularităţile lui, iar,
pe de altă parte, – respectarea unor
cerinţe metodologice şi metodice impuse,
în primul rând, de natura operei
literare. În cazul studierii / receptării
unei opere dramatice cerinţele acestea
sunt stringente, fiind dictate de
particularităţile definitorii ale genului.
Or, după o definiţie lansată de H.
Markiewics, „textul dramatic este plurisubiectiv,
în el se manifestă funcţiile
referenţială şi voliţională, însoţite de
participarea, de obicei puternică, a
funcţiei emotive şi diferenţiative”.
Având drept scop „reprezentarea acţiunilor
şi condiţiilor umane” (Hegel),
opera dramatică face să vorbească
personajul în acţiune. „Ceea ce vedem
înaintea noastră, sublinia Hegel,
sunt ţeluri individualizate sub formă
de caractere şi de situaţii încrucişate,
care se determină reciproc, fiecare
caracter şi fiecare situaţie căutând să
se afirme, să se aşeze în rândul întâi
până ce toată această situaţie duce
la potolirea finală.”
De reţinut deci că stilul scenic
are doi piloni principali de susţinere:
personajul („o aparenţă creată prin
manifestarea unei funcţii” – Silviu Anghelescu),
care în discursul dramatic
se caracterizează printr-o foarte
puternică tensiune şi concentrare
a stărilor sufleteşti, a sentimentelor
(Manole, din „Meşterul Manole” de
Lucian Blaga, trăieşte un profund
conflict psihologic, pentru dânsul
existenţa fiind o răstignire între lumină
şi întuneric) şi dialogul, ca mod
dominant de comunicare a universului
imaginar, creat de autor (în discursul
reprezentativ-dramatic dialogul implică
de asemenea o substanţă conflictuală,
o acută dialectică interioară).
Privită din aceste două perspective,
a personajului şi a dialogului,
receptarea operelor dramatice la
lecţiile de literatură ar putea decurge
după următorul algoritm:
a) analiza acţiunii, care se caracterizează
prin prezenţa unui agent
(actor uman ori antropomorf);
b) caracterizarea personajului
ca participant la acţiune;
c) analiza discursului (a procedeelor
prin care se relatează evenimentele,
întâmplările).
Aşadar, o primă sarcină pe care
trebuie să o soluţioneze profesorul
împreună cu elevii în procesul studierii
/ receptării operelor dramatice ţine
de analiza acţiunii. După Constantin
Parfene, aceasta ar include:
a) analiza evenimentelor (se va
scoate în evidenţă dacă evenimentele
din operă sunt inventate ori povestite
de alţii, reale ori deformate, retrospective
ori prospective, din domeniul
ştiinţei, familiei, istoriei etc.);
b) analiza faptelor (se va deduce
dacă faptele personajelor rezultă
din ciocnirea a două destine, caractere,
stări sufleteşti, dacă ele se desfăşoară
rapid, lent, neaşteptat etc.);
c) analiza unităţilor de acţiune,
loc, timp (se va stabili dacă în opera
dramatică sunt prezente una sau
mai multe acţiuni, dacă acestea sunt
paralele ori intercalate, dacă există o
unitate de timp: ordine cronologică,
acronie, anticipaţie, retrospecţie etc.).
Având la îndemână aceste
repere teoretico-literare, profesorul
va putea lesne formula obiectivele