PDF - Limba Romana

Ars poetica 71
decade sub ochii noştri nu e atât de simplu, îndeosebi în contextul
cultural românesc din Basarabia. Recursul tinerei autoare la rigorile
formei fixe este favorabilă strunirii discursului poetic şi exerciţiului de
expresie artistică iscate dintr-o sete nestăvilită de a se rosti pe sine. În
general, poezia ca rostire de sine are conotaţii aparte în Basarabia. De
altfel, adevărul acesta reiese cu claritate din creaţia lui Ion Vatamanu,
poetul cu gura spuzită de cuvinte, sau a lui Mihail Ion Cibotaru, autorul
volumului Noi, picătura de sânge, care spune lucrurilor pe nume:
„Alei, gura mult prea-ndoielnică, înfricoşată, muţita mea gură, şi inima!”.
Astfel, fenomenul rostirii (inclusiv a celei poetice) a fost condiţionat de
lepădarea de spaime. În acest context marcat de consecinţe se înscrie
şi poezia tinerei Steliana Grama. De aici însă nu reiese că versurile
sale sunt străine de înţelesurile moderne ale conceptului de poezie,
chiar dacă pentru „plimbarea” prin cultura universală, de la antichitate
până la peisajul relativ recent, autoarea îşi alege un „vehicul” nu dintre
cele ultramoderne. Dar şi unei domnişoare din secolul al XXI-lea îi stă
bine în faeton. Autoarei noastre îi plac personajele cu rezonanţă, îi
plac cuvintele sonore („superbă ca o gladiolă”), expresiile care dau o
anumită strălucire parnasiană rostirii poetice. Jocul expresiei este de o
eleganţă pe care o aflăm la confluenţa dintre feminitate şi graţia divină
cu care sunt dăruiţi copiii. Optimismul funciar pare că absoarbe umbrele
într-o expresie artistică ale cărei taine sunt stăpânite cu destulă putere,
însă, în acelaşi timp, universul este survolat de „păsări îngheţând în al
lor zbor”. „Modernitatea” poeziei Stelianei Grama trebuie citită chiar în
felul cum îşi raportează sentimentele la o întreagă galerie de personaje,
de la cele antice: Odiseu, Euridice, Heracles, Penelopa, Medea,
Oedip, Antigona, Clitemnestra, Ariadna, Iason la cele medievale: Don
Quijote, Dulcineia, Hamlet, Ofelia şi până la cele din folclorul autohton:
Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Cenuşăreasa, Manole, Ana. Se
desprinde de aici înclinaţia autoarei nu atât (sau nu doar) către valorile
universale, cît şi spre o lectură intelectualizată a sentimentelor, un
anumit fel al personajului liric de a se detaşa de propriul eu. ”Vizitatorii”
eului poetic se adună concentric în jurul unui „nucleu” vechi de când
lumea: iubirea. Deosebirea, în acest caz, constă în disperarea cu care
e căutat sentimentul în numele nevoii de maturizare: „Numai iubind te
poţi simţi adultă cu adevărat”. Un decalaj între vârsta biologică şi cea
spirituală pune stăpânire pe acest univers ce riscă să se destrame sub
imperiul disperării gata să scape de sub control. E disperarea cu care
este căutată împlinirea condiţiei umane, sentiment ce constituie, în fond,
mobilul artei. Miracolul se desprinde din capacitatea autoarei de a-şi
însuşi degajat, fără să renunţe la sinceritatea-i funciară, un mecanism al
gândirii postmoderne. Pe acesta personajul din poezia Stelianei Grama
şi-l supune cu graţie de copil cuminte ce se joacă în plină zi, sub ochii
Demiurgului, cu fulgerele poeziei pe care le împarte generos celor din
jur, îndemnându-i parcă: „Veniţi de luaţi lumină!”. …Dacă aveţi puterea
de a vă încrede în poezie.