PDF - Limba Romana

Portofoliul profesorului 79
că unul dintre principalele mijloace
de realizare a acestora, vizavi de
onomastică, ierarhie socială, profil
psihologic etc., este dialogul, constituit
din replici ca unităţi esenţiale de
discurs. Prin comentarii concrete vor
fi scoase în evidenţă diverse tipuri de
replici (agramată, ilogică, ambiguă,
cu subtext, sentenţioasă, metaforică,
joc de cuvinte etc.), profundele lor
semnificaţii, strânsa legătură între
tipul de replică şi natura personajului.
Analizând, de exemplu, replicile
lui Manole (piesa „Meşterul Manole”
de L. Blaga) adresate Mirei înainte
ca femeia să fie închisă în zid („Tu
început şi sfârşit, tu totul!”, „De-atâtea
ori ai fost căprioară neagră când suiai
drumul la noi. De-atâtea ori ai fost
izvor de munte când coborai la noi.
Acum eşti aici încă o dată: nici căprioară,
nici izvor, ci altar. Altar viu între
blestemul care ne-a prigonit şi jurământul
care l-am învins”), elevii, mai
întâi, vor determina şi vor argumenta
natura lor metaforică, iar ulterior le vor
raporta la formula creştină prin care
e numit Dumnezeu (prima replică) şi
la semnificaţiile simbolice ale altarului
(replica a doua).
În cazul analizei unor replici
agramate din care se constituie dialogul
în piesa „O scrisoare pierdută”
de I. L. Caragiale, elevii vor observa
că toate manifestările de limbaj – pronunţia
greşită, lipsa de proprietate a
termenilor, încălcarea regulilor gramaticii,
nonsensul, construcţiile prolixe
etc. – scot în evidenţă tipul uman
pe care-l reprezintă personajul. Este
important să se ajungă la concluzia
că „dicţia aşa-zisă dramatică este
expresia unei autoreflectări specifice
a eului creator” (C. Parfene), că „specificitatea
acestui tip de autoreflecţie
constă în capacitatea de transpunere
a acestui eu creator în întreaga sferă
a conflictelor umane” (A. Marino).
Nu vor fi neglijaţi, în acest
context, nici indicii parantetici cu
privire la atitudinea, gesturile, stările
sufleteşti, mişcările, vestimentaţia
personajelor, la spaţiul şi timpul
scenic, la circumstanţele în care se
desfăşoară acţiunea. Concentrarea
atenţiei elevilor asupra acestora le va
ajuta să înţeleagă că textul din paranteză
nu-i o simplă indicaţie de regie,
ci un demers interpretativ din partea
autorului, vizând personajul, că prin
remarcile sale el compensează lipsa
naratorului, îşi trădează prezenţa în
operă, îşi exprimă un punct de vedere,
accentuând deci că naratorul /
autorul ştie tot atât cât şi personajul.
Aşadar, într-o analiză şcolară
a pieselor de teatru vor fi identificate
elementele lor caracteristice, evident,
în funcţie de obiectivele de referinţă
stipulate de curriculum. Cât priveşte
etapele de valorificare a textului dramatic,
ele sunt aceleaşi ca şi în cadrul
studierii operelor epice. Printre procedeele
de lucru utilizate, pe lângă cele
menţionate pe parcurs, remarcăm şi
următoarele: lectura pe roluri a unui
fragment, presupunerea prin termeni,
studiul de caz, înscenarea unui act /
episod, exerciţiul de reconstituire a
unei replice etc.
Reţinem în concluzie că metodologia
receptării operelor dramatice
în şcoală se va constitui totuşi într-o
strategie didactică flexibilă.