Lupii moraliºti

RECITIRI
Henri Zalis
PRIVIND PRINTR-UN OCHEAN
LA DEZLEGÃRI ÎNTÂRZIATE
Decedat în anul 1993, în plinã
efervescenþã post-decembristã, Eugen Barbu
rãmâne încã un scriitor umbrit de propriile
erori, de falimentul revistei „Sãptãmâna”, dar
ºi de bucuriile obscure ale rãzbunãrii pe un
creator polivalent. Deºi receptarea lui
presupune planuri inegale, suita de meditaþii
pe care o propun invitã la o curiozitate
vigilentã, premergãtoare smulgerii din zone
de indiferenþã, infuzate cu mult orgoliu negativist.
Cei care nu-i recunosc originalitatea,
talentul literar îl judecã prin prisma cercului
de colaboratori xenofobi de care a fost asaltat,
la focul cãrora s-a încãlzit în vremea dictaturii
ceauºiste. Ceilalþi, nu puþini, considerã
imprudentã ieºirea în arenã, deºi sunt atâtea
lucruri de lãmurit, detaliu cu detaliu.
Aºadar, cât mã priveºte, sunt conºtient
cã aspecte de naturã negativã deranjeazã ºi
astãzi pe bunã dreptate, însã consider
necesarã despãrþirea lor de opera parcã tot
mai depãrtatã, lovitã în duºmãnie, paroxistic.
Aleg, pentru a împãrtãºi unui cerc mai larg
de posibili iniþiaþi o impresie de lecturã relativ
recentã ca sã le câºtig adeziunea. Descoperim,
în viaþa plinã de privaþiuni a deceniilor confiscate
de totalitarism, pe exploratorul destinelor
scoase din atenþia cenzurii pentru cã merg pe
firul timpului înapoi, mult înapoi, ca prin
fereastra „Sãptãmânii nebunilor” ºi tristelor
moravuri din „Principele” sã ne lãmurim cine ºi
cum ne reprimã în mediul social tot mai strãin
de noi înºine. De ce, oare, nu s-a reþinut acel
act de curaj? Doar era o probã de obrãznicie la
adresa nebunilor, vizibili, la putere, violenþi în
materie de efecte pe pielea noastrã!
În biografia lui Eugen Barbu mai
depistãm ºi alte confruntãri cu autoritatea,
înainte ºi dupã ce prin trudã, agonisise mica
lui avere de reporter ºi evocator stãpân pe
sine, construit metodic, în multe privinþe
protestatar, peste slãbiciunile omului ei în
rãspãr cu notele de facil pitoresc la care l-au
redus vajnicii lui detractori.
Principala problemã rezidã azi în ieºirea
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
din acest contratimp, profund neproductiv
pentru lupta cu tendinþele de demistificare,
strict personale.
Cu atât mai mult cu cât Eugen Barbu a
fost un scriitor de prim ordin, deranjant în mare
mãsurã, susþinut de viziuni, dezbrãcat de orice
umanitate în isteria ce i-a sãpat groapa.
Nu revendic pentru mine calitatea de
apãrãtor al patronului revistei „Sãptãmâna”.
Cei care m-ar percepe astfel fac o regretabilã
confuzie. Condamn ferm toate manifestãrile
antidemocratice, xenofobe, de promovare a
naþionalismului iraþional, negaþionist pe care
s-a sprijinit, ani în ºir, acest periodic în atâtea
privinþe rudimentar, obscurantist. Un mai mare
control analitic ne-ar permite sã scoatem din
impas recunoaºterea personalitãþii lui Eugen
Barbu, cu sancþiunile critice cerute de zona
sa de sensibilitate metaliterarã, ca sã vedem
ce îi datorãm pentru legitimarea vorbirii vii,
descifrãrii linilor de gândire ºi de legãturi
psihologice, largi, minuþioase cu „fierberea”
popularã de o parte, pe de alta cu diversitatea
de material uman salvat din mlaºtina
locului comun.
Procedând astfel putem preþui cum un
autor nãscut sã recompunã spectacolul nostru
social divers circulã din feudalism cãtre resortul
proletar ºi suburban, indicã destul de exact
hotare de senzualitate, furã naturii corespondenþe
între canalii, pune în valoare
curiozitãþi intelectuale, rebusuri de inteligenþã,
nu în ultimul rând laºitãþi, acte de bravurã,
forme de seducþie în relaþia cu banalitatea
cotidianã. Gustul special pentru deplasarea de
la elementar la excesul de rafinament a
desemnat în Eugen Barbu pe autorul de mare
virulenþã, apt sã fie deopotrivã digresiv ºi
încordat de imediatul incidental, în plinã vervã,
însufleþit de violenþã verbalã cum ºi predispus,
uneori, la facilitãþi de expunere.
Apropierea ºi distanþarea de personaje,
de crime sau orgii, de motivãri, definiri, soluþii
rãsucite presupune un bun control al
ambivalenþei. Pendulãrile, derivele, fracþiile de
11