Lupii moraliºti

întocmitã de I. Scurtu, poartã la pagina 5
menþiunea: „Volumul se vinde în folosul
Societãþii Femeilor Române”.
Nu ne-am propus ca în cele câteva
rânduri de mai sus sã refacem parcursul
vieþii Adinei Olãnescu, ci numai sã atragem
atenþia asupra faptului cã anumite personaje
au avut un aport civic însemnat în istoria
gãeºteanã, prezentul articol fiind încã o
stavilã în calea uitãrii. De asemenea nu
încheiem fãrã a reda câteva dintre
cugetãrile Adinei Olãnescu: Cel mai
desãvârºit artist poate fi descurajat de
critica sau de indiferenþa celei mai
(urmare de la pagina 93)
De la porþile Severinului
la porþile uitãrii. Ion
Grecea (1924–1999) (2)
Cum în þara orbilor chiorul este
împãrat, însã, în acelaºi timp, pe principiul
cã acela care plãteºte lãutarii (partidul
comunist) comandã muzica, presat de
critici precum cele de mai sus – ºi este
uºor de imaginat ce perdafuri mai încasa
ºi în adunãrile de partid –, Grecea nu prea
are multe posibilitãþi de manevrã, deºi
aceasta nu este o scuzã. Mai ale cã sunt
aºteptãri mari, fiind recunoscut drept unul
dintre puþinii profesioniºti din editurã cu
„o bogatã practicã redacþionalã”. Aceasta
în vreme ce el, preocupat concomitent de
propria-i operã, nu prea pare sã se omoare
cu rezolvarea problemelor birocratice, în
mare parte referitoare la planificarea
muncii, la organizarea ºi controlul activitãþii
subordonaþilor (unul dintre aceºtia era
scriitorul militar în plinã ascensiune atunci
Ion Aramã, de care ne vom ocupa într-un
numãr viitor al „Literelor”), cu atât mai
mult s-o facã pe exigentul în privinþa
pregãtirii ideologice º.a.m.d. Deocamdatã,
pe la începutul anului 1957, la Editura
Militarã a Ministerului Forþelor Armate ale
R.P.R., lui Grecea îi apare volumaºul Dom’
majur în alegeri, cu caricaturi de L.
Grossu, cartea însãºi fiind un fel de
caricaturã care nu iese cu nimic din siajul
vremii, o naraþiune uºoarã, agreabilã, bine
strunitã însã fãrã pretenþii, ceea ce nu
înseamnã cã nu ºi-a atins scopul propagandistic.
Încã persista de ceva ani moda
pamfletelor la adresa vechii armate, nu însã
cea de pe vremea lui Gh. Brãiescu ci de
datã relativ mai recentã, întâmplãtor tocmai
aceea care avusese curajul nemaiîntâlnit în
istoria României sã combatã dincolo de
Nistru, ºi cu relativ succes încã, pânã la
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
desãvârºite nulitãþi * Pentru a înflori, o
inimã de artist are neapãrat nevoie de
cãldura aprobãrii ºi aprecierii ºi chiar de
strãlucirea admiraþiei * În cea mai adâncã
decãdere, inima omului pãstreazã o
scânteie luminoasã; puþinticã voinþã o
poate iarãºi transforma în flacãrã vie;
numai deznãdãjnuirea o stinge cu
desãvârºire * Dacã te laºi exploatat, lumea
te numeºte bun; bun însã eºti când dai, nu
când þi se ia * Lumea întreagã îþi aparþine,
dacã ºtii sã admiri * Când o epocã e
sãracã în opere de valoare, vinovat e
publicul, nu artiºtii.
intrarea în joc a americanilor… ªi pe ce sã
se batã monedã acum, dacã nu pe adulterul
unei soþii de colonel (Caliope), pe naivitatea
soldatului de ordonanþã, un biet amãrât de
la þarã, pe bãdãrãnia cadrelor din armata
burghezã caracterizate printr-un facil, deºi
nu fãrã prizã la masa de soldaþi, comic de
limbaj (ex: ifectiv, orden, ºtampelã, avucat,
rivoluþie, fermelie) ºi de gesticã, pe bãtaia
atât de „regulamentarã” ºi des întâlnitã în
de acum demult apusul mediu cazon etc.
Personajele, se înþelege, poartã nume
relativ memorabile precum Temistocle
Mînãstireanu (colonelul comandant), Raul
Papadopol (prefectul ºi, totodatã amorezul
garnizoanei), comersantul Aristicã
Brînduºe, cãrþulia fiind, de fapt, ºi aceasta
se cam observã de la primele replici, o
imitaþie dupã Anton Bacalbaºa, comparaþia
majorului Spinosu cu celebrul Moº Teacã
fiind inevitabilã. Deºi relativ de actualitate
astãzi, când s-a revenit, oarecum, la practica
alegerilor de odinioarã, „piesã” în care
scenele cu beþivi ºi bãtãuºi sunt deja
comune, nu mai spunem de reapariþia la
rampã a „nulitãþilor recompensate”,
povestirea pare mai degrabã ridicolã, cel
puþin în latura în care se insistã pe propaganda
Partidului Comunist Român. De altfel,
cartea se terminã cu un mesaj în afarã de
orice discuþie, foarte optimist þi în ton cu
propaganda vremii, dupã ce soldaþii cercului
de recrutare implicaþi în alegeri îºi ling rãnile
în urma bãtãilor încasate fie de la agenþii
electorali, fie de la majur: „Vor veni vremuri
mai bune, Rãdoi. ªi pentru noi muncitorii,
ºi pentru voi þãranii… Partidul nostru, al
muncitorilor, de care îmi vorbea maistorul
meu, existã. Este pe undeva. Nu i-am pipãit
zidurile casei lui, dar existã. Avea dreptate
nea Nichita cã-i în tot locul unde-s ºi
muncitori. Da! Da! Aºa e! Îl ºtiu la Ploieºti,
l-am aflat ºi aici în oraºul acesta. Manifestele
de ieri îmi dau credinþa asta. Le-ai vãzut?”
(Dom’ majur în alegeri, Editura Militarã,
Bucureºti, 1957, p. 77).
97