Lupii moraliºti

care o capãtã la oameni nu este decât un fir
de nisip. Fãrã o gândire conºtientã natura
funcþioneazã ºi a funcþionat foarte bine
milioane de ani. Mai mult, dacã privim de
aproape, vedem cã acest tip de gândire ne
încurcã mai mult – acest „liber arbitru
cognitiv” mai mult ne distruge decât ne
salveazã – sã observãm ce efecte „benefice”
sunt pe planetã de când suntem în plinã
bucurie a expansiunii gândirii raþionale. Ceea
ce facem cu natura, numai raþional nu poate
fi. Atunci care ar fi funcþia gândirii în acest
sistem al naturii? Construcþia! Gândirea – în
toate formele sale, inconºtientã ºi conºtientã,
simplã sau complexã, rudimentarã sau
avansatã – acþioneazã asupra genelor noastre
precum mediul. De fapt aceºti trei factori
constiutie o triadã care se interdeterminã
continuu. Un simplu gând poate sã
reverbereze pânã în strãfundurile fiinþei
nostre biologice. De fapt, drumul este de
acolo spre materia brutã. Gândirea, ca funcþie
a creierului, este un fel de „substanþã”
cuanticã – unii autori au numit-o chiar
materie noesicã – care acþioneazã direct ºi
în primul rând asupra componentelor fine ale
structurii biologice, care sunt lanþurile de
ADN. ªi în acest fel modificãrile se transmit
pânã la capãtul celãlalt al fiinþei noastre fizice.
Practic, noi imaginãm, ca în exemplul citat de
Doidge, cã suntem într-un anumit fel, iar acest
gând are deja un impact asupra noastrã ºi
asupra generaþiilor viitoare. Gândul este o
forþã, o energie la fel de distrugãtoare precum
o forþã fizicã. Nu este mai slab în „intensitate”
decât o astfel de forþã fizicã. Este doar un alt
tip de forþã care intrã chiar în contact cu cea
de-a doua. Ne modelãm, ca fiinþe, prin aceste
douã forþe – mediul ºi gândirea – care necesitã
o exactã echilibrare pentru prezervarea vieþii.
Toate preceptele religioase sau morale pun
accent pe acest echilibru. Balanþa este finã –
excesul uneia dintre forþe ne poate anihila.
Excesul de gândire raþionalã, care ignorã
mediul, natura, nu duce decât la distrugerea
acesteia ºi invers, a ne lãsa în libera purtare a
naturii nu am fi decât niºte simple animale
care servesc pentru un timp o gândire
inconºtientã ºi colectivã, cum este cea a
naturii. Poate cã acest ultim caz este cel mai
înþelept de ales, deoarece pânã acum Natura
a avut grijã mereu de produsele sale, chiar
când este vorba despre speciile dispãrute.
Problema se extinde acum dacã sã fim complet
independenþi faþã de aceastã forþã „oarbã”,
care ne-ar putea dezavantaja cândva în
economia naturii, sau sã ridicãm capul ºi sã
ne imaginãm a fi fiinþele supreme, care nu mai
au nevoie de aceastã forþã oarbã, putândune
rupe de ea ºi sta singuri pe picioarele
noastre. Poate cã ºi acest fenomen a fost
demult calculat de Naturã. Cine ºtie?!
(urmare de la pagina 76)
Întregiri la bibliografia
poetului Bogdan Istru
Poem boem
Întâmplãtor ne-am întâlnit,
Cãci întâmplarea ne fu suveran,
Ne-am irosit râzând, râzând ºi-n plâns,
Cu ce n-aveam ne-am logodit –
Apoi ca-n vis ne-am stâns
În zori promiþãtoare de nou an.
Aroma caldã zilei o am stors,
Iar nopþilor imense sângele beat.
Pe-acelaº[i] taler viaþa ne-oferea
ªi prospeþimi închise-n fir netors,
ªi zbârcituri ce-nãbuº câte-o stea –
Noi traiul plin, spumos am cãutat.
Cu amfora rãscoaptã de nectaru-nveninat
În mâini, trecându-ne aceeaºi soartã,
Cu sorbitura între buze-am fost surprinºi
De-un aprig ochi, ºi un condei ne-a pastiºat
Destrãbãlarea vie-n tonuri moartã...
– Tânjim ca niºte luceferi în drum stinºi.
Note
Originalele celor douã poezii, necunoscute, se aflã în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureºti.
1. G. Cãlinescu ~ Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent. Ediþia a 2-a revãzutã ºi adãugitã.
Ediþie ºi prefaþã de Al. Piru. Bucureºti, Editura Minerva, 1985, p. 942, col. 1, sus. Alte orientãri. Momentul
1923. Basarabenii.
80 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni