Lupii moraliºti

muzicale. Pentru a le explicita ºi
demonstra, Kundera nu se dã înapoi de la
uzitarea metalepselor, introducând în text
paragrafe digresive de-o mai largã sau mai
scurtã întindere, intercalând citate,
referinþe, chiar ºi portative, romanele sale
ajungând uneori sã capete forma unor
eseuri bine exemplificate. Astfel, în Viaþa
este în altã parte (Life is Elsewhere, 1969),
îl plãsmuieºte pe Jaromil pentru a-l lua apoi
în zeflemea ºi prin intermediul lui a
ridiculiza poezia, un domeniu pe care
Kundera îl considerã superfluu (redau aici
douã citate edificatoare, primul dintre
acestea marcând una dintre transgresiunile
despre care vorbeam mai devreme: „Este
adevãrat, am spus cã ar fi dat toatã poezia
sa doar sã fie considerat om, dar trebuie
sã adaug aici: dacã nu este posibil sã fie
considerat om, un singur lucru i-ar aduce
consolare: cel puþin sã fie considerat poet.”,
respectiv: „Continuã sã scrii, îi spuse
editorul. Sunt sigur cã mai devreme sau
mai târziu o sã ajungem sã exportãm poeþi.
Alte þãri exportã tehnicieni, ingineri, fãinã
sau cãrbuni, însã principala noastrã resursã
o reprezintã poeþii. Poeþii cehi or sã ducã
poezia în þãrile din lumea a treia, iar în
schimbul ei o sã primim nuci de cocos ºi
banane.”), în Insuportabila uºurãtate a
fiinþei (The Unbearable Lightness of Being,
1984) relaþia dintre Tereza ºi Tomas relevã
consecinþele unei eternei reîntoarceri
(pornind de la urmãtoarea idee: „Dacã
Revoluþia Francezã ar fi sã se repete la
nesfârºit, istoricii francezi ar fi mai puþin
mândri de Robespierre. Dar pentru cã au
de-a face cu ceva care nu se mai repetã,
anii sângeroºi ai Revoluþiei s-au transformat
în simple cuvinte, teorii ºi discuþii, au
devenit mai uºori decât fulgii ºi nu mai
înspãimântã pe nimeni. Existã o diferenþã
infinitã între un Robespierre care existã o
singurã datã în istorie ºi un Robespierre
care se întoarce de infinit de multe ori
pentru a tãia capetele francezilor.”), în
Nemurirea (Immoratality, 1988) îi
plãmãdeºte pe Agnes, Bettina ºi Paul pentru
a ne vorbi de individualitate ºi identitate
(plecând de la premiza cã „Gestul nu poate
fi considerat proprietatea unui individ, nici
creaþia acestuia (omul nefiind în stare sã-ºi
creeze un gest propriu, absolut original,
ce-i aparþine numai lui), nici mãcar
instrumentul acestuia; adevãrul este tocmai
pe dos: gesturile sunt cele care se servesc
de noi, iar noi suntem instrumentele,
marionetele ºi întruchipãrile lor.”), în
Lentoarea (Slowness, 1995) Kundera
însuºi apare ca personaj periferic pentru a
ne vorbi de modernitate ºi senzualitate, iar
în Identitate (Identity, 1998) sondeazã
profunzimile umane prin intermediul a douã
personaje care redefinesc în mod constant
relaþia dintre ele.
Cu toate cã scriitorul ne spune în mod
direct de ce-a ales sã creeze acele
personaje ºi nu altele, pornind adesea în
plãsmuirea lor de la câteva gesturi disparate,
zâmbete ori pur ºi simplu priviri,
datoritã modului în care o face,
evenimentelor prin care le determinã sã
treacã, precum ºi rolului pe care acestea
le au în ansamblul romanului, înceteazã
sã mai fie simple automate care-l urmeazã
orbeºte ºi ajung sã aibã în mintea lui
individualitate, ieºind din tiparele în care
scriitorul a dorit iniþial sã le includã ºi
comportându-se aidoma unor persoane vii
ºi capricioase. Totodatã ele poartã-n
lãuntrul lor ceva mai de preþ decât viaþa
lor fictivã: fãrã a fi arhetipuri umane,
acestea rezoneazã puternic cu fiecare
dintre noi, fiind la rândul lor create ºi
creatoare. Ideile pe care le nasc, relaþiile
pe care le au, neliniºtile, întrebãrile, toate
redau ºi reitereazã perenele valori umane.
Pentru cã-n ultimã instanþã, antiromanele
lui Milan Kundera nu se axeazã pe-o tramã
bine elaboratã ºi nici nu sunt simple
poveºti, ci, prin caracterul lor profund
filozofic, social ºi nu în ultimul rând politic,
redau în deplinãtatea complexitãþii lor
relaþiile interumane, adresând într-o
manierã plasticã întrebãrile care transcend
simpla noastrã existenþã. Având ceva din
erudiþia lui Anatole France ºi din fluiditatea
stilisticã a lui André Gide, acesta creeazã
cu o lejeritate de invidiat lumi, luptându-se
în acelaºi timp pe toate fronturile deodatã,
fãrã a cãdea în penibil ori a deveni obscen.
Chiar ºi când ne vorbeºte de sexualitate,
un subiect adesea tratat în operele sale,
nu devine trivial ºi nici nu pãrãseºte
graniþele literaturii.
Direct, inteligent, abil, cu un stil simplu
ºi concis, fãrã înflorituri, dar presãrat de
digresiuni la fel de interesante ºi de
intrigante precum temele alese, Milan
Kundera are toate atributele necesare
pentru a primi Premiul Nobel pentru
Literaturã. Rãmâne de vãzut dacã juriul o
sã treacã peste acuza care i-a fost adusã
în 2008 ºi peste singurul dezavantaj al
acestuia – numãrul relativ scãzut de romane
publicate (nouã).
58 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni