Lupii moraliºti

POEZIE
Ion Iancu Vale
un copac undeva, cândva...
Se înãlþa uriaºul copac
cu sfidãtoare semeþie, urca spre înaltul cerului,
iar tulpina lui de fildeº strãpungea aerul
încãrcat de sunete ºi rezonanþe siderale.
Babel vegetal, coroana imensã ºi stacojie
sprijinea bolta albastrã, nesfârºitã a cerului.
Îngeri cãzuþi, transparenþi ºi fragili culegeau fructe,
carnea acestor poame de aur împrãºtiind împrejur,
un parfum tulbure, nedefinit, ameþitor.
Flori cu petale multicolore ºi pistile de azurit
deveneau, instantaneu, fructe mari
rotunde ºi strãlucitoare.
Ele nu se rupeau din peþiol, nu cãdeau ºi nu
putrezeau
se volatilizau doar, fãcând loc altor asemenea
roade.
Pãsãri mari, bizar colorate,
izbucneau brusc, în zbor zgomotos,
din cuiburi cãptuºite cu porfiroblaste,
în care cloceau ouã de ametist...
Copacul se înfigea adânc în mãduva pãmântului,
prin rãdãcini neînchipuit de groase,
care se rãsuceau ºi se încolãceau
pânã la suprafaþa solului,
creând între ele adevãrate catacombe,
ce duceau undeva, în miezul terestru.
În adâncile goluri dintre rãdãcini,
reptile gigantice cu solzi de bronz,
cu limbi arzãtoare ºi bifurcate
ºi cu ochi opaci de fontã, pãzeau comori
fabuloase,
fãrã seamãn, depozitate acolo de Marele Rehal.
Oamenii plecaserã de multã vreme
din împrejurimi, cãci aerul nu le mai pria,
otrãvit de emanaþiile puturoase ale catacombelor.
Somnul îi pãrãsise, izgonit de agitaþia foºgãitoare
a îngerilor, cârâitul continuu al pãsãrilor
ºi sâsâitul lugubru al reptilelor.
Pãmântul devenise pânã hãt departe, pustiu
ºi arid,
ploaia fiind pur ºi simplu furatã de uriaºul copac,
iar seva pãmântului smulsã fãrã milã de cãtre
acesta.
Astfel în jurul lui se creaserã adevãrate crevase,
avide, adânci ºi uscate,
izvoarele secaserã ºi viaþa devenise imposibilã,
totul murind în jurul maleficului arbore.
Oamenii aºteptaserã destulã vreme o schimbare,
dar acest lucru nu s-a întâmplat,
neliniºtea, nesiguranþa ºi sãrãcia îi fãcuse sã
cedeze,
distrugându-le orice speranþã.
De aceea, singura soluþie a însemnat plecarea
cât mai departe de copacul ce stãpânea
întinderea trufaº,
duºmãnos, distructiv.
Din pãcate nu au realizat la timp cã evadau,
doar pentru a muri,
fãrã luptã ºi glorie, în altã þãrânã...
nesperatul sfânt
1995
Lumea a auzit, surda, cã a picat un sfânt ºi pe aici
s-au þicnit oamenii ãºtia de tot
ºi vin la el sã se roage,
risipindu-ºi prinosul de omenie.
El se autointituleazã cu emfazã Nesperatul Sfânt
ºi le dã oamenilor stele de pe cerul gurii lui,
scobindu-se între dinþii protezei
cu un trident de mucava.
Oamenii au început sã se teamã de el
ºi-i aduc ofrandã merinde ºi vin.
Nesperatul Sfânt le primeºte bucuros
ºi le considerã deja o obligaþie.
Merindele le descântã cu un ºaman sã le scape
de gustul sudorii ºi al sângelui.
Mãnâncã din ele pe sãturate,
râgâie ºi-ºi freacã satisfãcut ombilicul,
dã din ele ºi altor sfinþi mai mici,
mai puþin descurcãreþi dar ascultãtori.
Vinul îl bea pânã transpirã
ºi devine rând pe rând pasãre, leu ºi mãgar
se mai odihneºte puþin ºi bea ºi bea nepãstrând
nici un strop pentru mâine.
Oamenii sunt tot mai nemulþumiþi,
neputincioºi aºteptatã ajutor din soare
de unde vor veni niºte luptãtori care,
obosiþi de drum vor cere
ºi ei merinde ºi vin.
Negãsind, îl vor bea pe el, pe Nesperatul Sfânt,
ºi pe toþi lacheii lui umili ºi unsuroºi,
strecurându-i printre dinþii strânºi.
privind la fotografia
lui Emil Cioran
Stau deseori ºi mã uit îndelung,
pierdut, la fotografia alb-negru a marelui
ºi ne-mpãcatului intelectual,
privesc fizionomia puternic brãzdatã
1995
60 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni