Lupii moraliºti

ni se-nfãþiºeazã „tot ce e mai sfânt, mai
nobil, în duh, inimi omeneºti” ºi în Prefaþa
la volumul Poezii în care exprimã
convingerea cã talentul e dator sã asigure
„neapãrata condiþie de a plãcea, condiþie a
existenþei sale”, dar ºi sã „exprime
trebuinþele societãþii” ºi „sã deºtepte
sentimente frumoase ºi nobile care înalþã
sufletul prin idei morale ºi divine pânã în
viitorul nemãrginit ºi în anii cei vecinici”.
Un alt factor întemeietor este, dupã
Cãlinescu, occidentalizarea, ale cãrei prime
semne apar în jurul anului 1700. Fuga fiilor
lui Ipsilanti „înlãuntru”, adicã în Europa ºi
plecarea lui Ienãchiþã Vãcãrescu dupã ei la
Viena „aratã punctul acut al nerãbdãrii de
a pãºi pe faþã în Occident”. Deocamdatã,
vreme de un secol, pregãtirea pentru
intrarea în sfera culturalã a Occidentului
se face prin limbã, Cãlinescu referindu-se
la procesul intens de neologizare,
observabil la Miron Costin, Neculce, Axinte
Uricariu, D. Cantemir, Radu Popescu,
Greceanu ºi Ienãchiþã Vãcãrescu, la care
pe lângã sumedenia de turcisme ºi grecisme
se întâlnesc ºi o mulþime de elemente
lexicale occidentale, îndeosebi italiene:
aleat, armada, ambasador, amor, asolut,
abondaþã, archivii, anale, asediu, articol,
asamblee, condiþione ºi multe altele. „De
vreme ce intrarea în Occident se produce
în veacul al XVIII-lea, conchide
Cãlinescu, este firesc ca începuturile
literaturii noastre sã aibã o puternicã
întipãrire de clasicism decadent” (op. cit.,
p. 65). Vãcãreºtii sunt primii care asigurã
aceastã deschidere spre Occidentul cultural
prin contactul modelator ºi catalitic cu
poeþii europeni, care favorizeazã
intelectualizarea discursului poetic, apariþia
poeziei de idei (Gedankenlyrik), prin
reflexie asupra producþiei sale, adãugate,
precum cerea Hegel, exerciþiului ºi
îndemânãrii în producere.
Dan Horia Mazilu preia de la Gérard
Genette, iar acesta de la formaliºtii ruºi,
ideea de sistem care se prezintã nu ca „o
suitã de forme ce se substituie unele altora,
ci ca o variaþie continuã a funcþiei estetice
a procedeelor literare”. Importante, în
sistem, sunt evoluþia funcþiilor, ºi nu cea a
elementelor, cunoaºterea relaþiilor
sincronice care precede procesele ca atare.
În epoca româneascã a întemeietorilor,
începând cu secolul al XVI-lea, are
loc o încercare de depãºire a limitelor
(literare, culturale) ale Evului Mediu prin
valorificarea culturii bizantine, a tradiþiei
artei rãsãritene, dar, mai cu seamã, prin
deschiderea spre Occident. Literaturile est
– ºi sud-est-ice, între care ºi cea
româneascã, se orienteazã, în efortul de a
se înnoi spre o „Prerenaºtere de facturã
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
proprie ºi de a se îndepãrta, prin „genurile”
ºi „speciile” de spiþã bizantinã, de
medievalitate. „Formele literare” (genurile)
cultivate de scriitorii români (exemplul citat
este Viaþa patriarhului Nifon, în care
Gavriil Protul face, de fapt, multã „istorie”
valahã ºi „publiciteazã faptele ilustre ale lui
Neagoe Basarab, patronul sãu”) „nu mai
aparþin mediavalitãþii bizantine, ci secolului
al XVI-lea, un secol românesc ºi
deopotrivã european” (Dan Horia Mazilu,
Literatura românã veche, 1, Bucureºti,
1994, p. 227).
E cazul sã aplicãm, aºa cum postuleazã
Gérard Genette, „o viziune unificatã a
câmpului literar, care este „o utopie”, care
seduce, cãci „...literatura nu e numai o
colecþie de opere autonome sau
„influenþându-se unele pe altele printr-o
serie de întâlniri fortuite ºi izolate; ea este
un ansamblu coerent, un spaþiu omogen
în interiorul cãruia operele se ating ºi se
întrepãtrund; ea este de asemenea o piesã
legatã de altele în spaþiul mai vast al
„culturii”, unde propria valoare este în
funcþie de ansamblu. În aceastã dublã
calitate, ea þine de un studiu al structurii,
atât internã cât ºi externã” (Gérard Genette,
Figuri, Bucureºti, 1978, p. 80).
Fireºte, o epocã întemeietoare are
nevoie de instrumente literare ºi culturale
necesare, precum sunt „sbornicele”,
adevãrate „biblioteci la purtãtor”. Viziunea
unificatoare e determinatã, acum, de
necesitatea de a rãspunde înseºi
comandamentelor întemeierii, cercetãtorul
nostru venind cu argumentul plauzibil cã
modificãrile pe care le suferã sunt
importante pentru precizarea mutaþiilor ce
se produceau în mediul cultural, în starea
de sensibilitate ale epocii.
Lumea româneascã a cãrþii, care precede
diacronic lumea româneascã literarã,
reprezentatã, la începuturile ei, de „inspiraþie
purã”, pregãteºte statutul de autor prin
impunerea unei noi poetici („genus
dithyrambicum”), care vine în locul
desuetului deja „genus hymnicum”), prin
exerciþii de producere a unor texte proprii
„estetice” (epiloguri, postfeþe, predislovii,
tratate chiar, precum Despre generozitate
atribuit lui Udriºte Nãsturel) care „acoperã
o zonã neaºteptat de întinsã – de la rosturile
cãrþii, ale cãrþii în lumea vernacularã ºi ale
limbii acesteia ridicate la rangul de vehicul
cultural, pânã la discuþii filosofice de
subtilitate” (op. cit., p. 231). Apare, în
acest context al rãspunsului la
comandamentele culturale ale epocii,
demersul publicistic, ilustrat prin memoriile
lui Mihai Viteazul, Neagoe Basarab (cu
pisaniile sale), Gavriil Protul, Macarie de
Roman, Eftimie de la Cãpriana. Genul
9