Lupii moraliºti

Iisuse! cât de mult mi-aº fi dorit sã plâng.
E crucea mamei...
Nu vã întrebaþi nici cine sunt, nici ce hram
port.
Citiþi!
Pe mine, Revoluþia m-a prins afarã, fraþii
mei. Adicã liber. Chiar dacã, în mod paradoxal,
eu m-am simþit întotdeauna înãuntru. V-am
mai spus...
Ieºisem, ca din tun, pe poarta
Penitenciarului, fãrã cãtuºe, fãrã gardieni.
Însã trãiam tot între ziduri, mã loveam tot de
zãbrele. Ori ºi cât aº fi fugit, dãdeam numai de
lacãte. De uºi închise, vreau sã zic. Deºi nu
se zãreau, mã poticneam de ele, precum orbul
de un prag necunoscut. Pereþi vãzuþi, ori
nevãzuþi? Tot aia. „Deni, marº la
Vorbitor!”…”Da, sã trãiþi!”… „Marº în
celulã!”… „Înþeles!”… „Marº la closet!”…
„All right!” „Ol...ce, mã?”… Gardienii sunt ºi
nu sunt. Dar îi simþi.
În curte, ºeful paznicilor, Mastodontul
– cum l-am botezat, pe ºest, eu însumi –
rãmãsese trist. Iºi încleºtase maxilarele ca
douã limbi de menghinã, ºi nu scotea un
sunet. Clãtina doar gâtul din vestonul
strâmt, se binocla la ceas ºi mângâia bastonul
de cauciuc. Era atât de concentrat asupra
fiecãrui gest, de parcã ar fi fost ceva vital,
nu numai pentru el, ci pentru toatã lumea ce
(urmare de la pagina 69)
Leonida Lari
Fetiþele rãmaserã pironite locului. Pe
micuþa Laila o apucã un alt acces de tuse ºi
prinsese a aiura, iar femeia ceea se apropie
uºor de ea, luã câteva ierburi ºi-i atinse cu ele
fruntea, nãrile, iar restul i le puse pe pieptiºor.
Nu trecu mult timp ºi mica zânã se ridicã
în capul oaselor, privi tulbure în jur ca dupã
un vis greu, dãdu cu ochii de femeia ceea ºi
strigã fãrã sine de bucurie:
– Nu m-ai uitat, surioarã, nu m-ai uitat!
– Cum puteam sã te uit, micuþo?
– Da’ eu m-am îmbolnãvit, îþi închipui?
Sunt zânã ºi m-am îmbolnãvit. Abia acum
m-a lãsat boala.
Spuse ºi, ducându-ºi mâinile la piept,
dãdu de firele celea de iarbã.
– Ce mai sunt ºi astea? întrebã ea.
– Sunt câteva fire din ierburile de leac,
rãmase ca prin minune dupã ce tu le-ai dat
foc. Ele þi-au ºi ajutat sã te îndrepþi.
Laila plecã abãtutã cãpºorul.
– Ei, dar trebuie sã mergem! Gãteºte-te!
spuse zâna. Te-am iertat!
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
se încãpãþâna sã mai existe dincolo de
sârmele ghimpate.
Totuºi, dacã îl priveam mai bine, bâþâind
când un picior când altul, Mastodontul nu
pãrea chiar mastodont în toatã firea; mai
degrabã altceva, poate un rege suferind în
tainã de gãlbeazã, un Nijiinski, ori Barâºnicov,
evoluând cu graþie în piruete, salturi triple,
paºi de dans ºi unduiri; atât cât poate fi un
gardian prim balerin la Opera inexistentã din
localitate. Iar în ceea ce privea obrazul, nu
doar cã se strãduia din rãsputeri sã-l
imobilizeze, sub o mascã de indiferenþã, dar
îºi atârnase ºi pe nas un set de ochelari
americani, imenºi, spre a-i mãri prestanþa.
Semãna cu Clint Eastwood – pe vremea când
lucra la secþia de omucideri, într-un serial
„Locotenentul Hanry” – ºi îi suspecta pe toþi.
El însã nu era Clint Eastwood.
Poanta e cã înlemnise pur ºi simplu la
iniþiativa mea neaºteptatã de a-l saluta,
trecând pe dinaintea lui în paºi de front; paºi
lenþi, orgolioºi, rulaþi cu încetinitorul, ca la
film, în scenele de flash-back. Se curbase,
cumva, pe un ºold ºi rãmãsese þuþ. Aºa cã
mi-am dinamizat miºcãrile, pocnind pãmântul
cu bocancii, apãsat ºi ritmic. Iar ca supliment,
am tras o frumuseþe de salut în urmã,
rãbufnind din toþi bojocii:
– Prinþe, mii de graþii! Bye!...
ªi i-am fãcut un semn cu mâna.
Mica Laila vru sã dãnþuiascã de bucurie,
dar când vãzu ochii triºti ºi feþiºoarele
alungite de amãrãciune ale fetiþelor de care
trebuia sã se despartã, se reþinu cât ce putu
ºi, apropiindu-se pe rând de fiecare, le sãrutã
cu gingãºie pe frunte, ca pe niºte copii mai
mici. Iepuraºului Pufu îi strânse cãlduros
lãbuþa ºi, fluturând din mânã, zburã prin geam
cu sora ei mai mare.
Dar mica zânã, trebuie de spus, nu le-a uitat
pe fetiþe. Când înfloresc piersicii ºi caiºii, mica
zânã coboarã pe Pãmânt din þinutul ei îndepãrtat.
La prima ei venire dupã ce s-au despãrþit, fetiþele
avan s-au mai mirat. Micuþa zânã de astã datã
arãta ca o fatã mare în toatã legea, care,
mângâindu-le pe cap, le zâmbi galeº:
– Ei, ce sã-i faci, noi, fetiþele-zâne, creºtem
mai repede decât voi, fetiþele-oameni, dar asta
nu vã supãrã, nu-i aºa?
De supãrat nu se supãrau ele, ci totuºi li
se pãrea de neînþeles: mai an, zâna era atât de
micã, de o purtai pânã la grãdina botanicã în
buzunar, iar anul acesta e atât de mare, cã le-ar
putea duce în braþe. Vezi, ele nu ºtiau cã, dupã
ce a fost iertatã pentru cã a aprins ierburile de
leac, ea, ca ºi celelalte zâne, creºtea într-o zi
cât creºte un om într-un an.
71