Lupii moraliºti

lipsesc vreo alþi cincizeci de ani...”
Totuºi, jubileul devine o sãrbãtoare de
care se bucurã amândoi, în 29 decembrie
1946, exemplul emoþionant de prietenie
reuºind, probabil, sã mobilezeze alte
conºtiinþe ºi sã facã armele sã tacã. Gala
nota în Jurnal, cu inflexiunui lucid-lirice:
„Mi-este drag gândul cã Tudor Arghezi ºi
N.D.Cocea au pornit spre zãrile de
literaturã ºi de slavã, care îi aºteptau, fãcând
din cãmãruþa mea martora etuziasmului de
la ºaptesprezece ani ºi a primelor lor
ofrande literare”.
Aceeaºi caldã afecþiune transpare din
scrisorile lui Tudor Arghezi în care
apelativul Piºcu, Piºcule, Piºco, lasã loc
imaginãrii unei relaþii afective, intelectuale,
comprehensive, tolerante. Iatã o scrisoare,
transcrisã de Gala Galaction în jurnalul sãu,
datatã Cernica, 12 februarie 1900, când
aveau douãzeci de ani, niºte copii la porþile
vieþii, emoþionaþi ei înºiºi în anii senectuþii
de frumuseþea ºi longevitatea relaþiei,
încântaþi, fiecare, de norocul de a fi fost
puºi de destin alãturi, „oameni care sparg
cu capul tavanul timpului lor”: „Iubite
Piºco, atingem douã spãtãmâni de când,
între noi, a cãzut, tãcerea morþii, al cãrei
întuneric l-am alimentat eu. Pentru aceasta,
mã iartã (...) Ce mai gândesc, ce mai simt,
ce am mai scris?... Ceea ce poate cineva
sã gândeascã, dacã ploaia îi rãscoleºte
sufletul câteva zile în ºir ºi când un vânt
cu braþe de fier îi zguduie pereþii... Ce îþi
închipuieºti cã simt când, în obscuritatea
utreniei, trei ore în ºir, vãd un zid de spectre
negre, intonând imnuri de mântuire,
când noaptea mã cuprinde subt catapetesme
ca într-un clopot de tuci? Ce sã simþi când
tu trosneºti, ca un brad uscat, când fiecare
fibrã a ta ironizeazã pe cealaltã ºi când vezi
clar cã, în faþa lui Dumnezeu, te ºtergi ca o
linie de cãrbune? (...) Primeºte, scumpe
Piºco, îmbrãþiºãrile ºi sãrutãrile mele. Fie
ca Dumnezeu sã ne conducã unde visãm.
Al tãu, cu totul, Theo”.
Prin prietenia lor exemplarã, Gala ºi
Theo, cum îi apropie când scrie despre ei
ªerban Cioculescu, se situeazã între istorie
ºi legendã. Partea de legendã este
explicabilã prin cantitatea de neobiºnuit ºi
excepþie într-o lume zbuciumatã ºi confuzã
în care orgoliile fac ca relaþiile sã se
schimbe mereu, sã evolueze, uneori, pe
treptele degradante ale dispreþului ºi urii.
În momente diferite ale existenþei sale,
marcate de dramatism, dar nu de tragedie,
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
cãci viaþa i-a încercat pe amândoi pentru a
le trasa destinul, Tudor Arghezi are în Gala
Galaction un adevãrat prieten. Acceptat ca
nonconformist, Tudor Arghezi este înþeles
ºi iertat de omul ºi preotul Galaction, deºi
nu poate fi de acord cu renunþarea la
diaconie a acestuia. În aceastã atitudine,
se disting, cred, admiraþia pentru
personalitatea lui Arghezi, care are curajul
de a-ºi asuma ºi înfrunta prejudecata prin
astfel de gesturi demiurgice care-l ridicã
deasupra mediei, a banalului.
Altãdatã, când îl viziteazã, dupã
Eliberare, la Mãrþiºor, pe 16 aprilie 1945,
dupã o lungã absenþã: „Am vãzut azi pe
amicul Tudor Arghezi, dupã un alt an ºi
mai bine de despãrþire. Casa lui, deºi grozav
de zguduitã de bombele cãzute în
preajmã, totuºi pare întreagã. Arghezi stã
fãrã de lucru. Foaia lui este cvasi-prohibitã
(e vorba de Bilete de papagal, care a
apãrut câteva luni doar în 1945; n.n.).
Oamenii mari sparg cu capul orice tavan
contimporan. Copiii lui Arghezi, Domnica
ºi Baruþu, sãpau în grãdini sub cireºii
porniþi sã se scuture de floare”, imaginea
unui Arghezi domestic, gospodar, îl
integreazã universului mãrunt al operei,
îl plaseazã sub vremi ºi-l ridicã, totuºi,
deasupra lor: „Poetul, neuitând nici un
moment cã era viþã de oltean, a ºi
precupeþit personal din recoltele lui,
ridicând în poezie cobiliþa regionalã la
simbol al vredniciei ºi al destoiniciilor”.
De aceea, poate, trecutul îi apãrea „duios,
viitorul de dorit, peste mãsurã, iar
prezentul: searbãd ºi cu un avant-goût
de trecut...”
Omul din spatele operei transpare din
cioburile propriei memorii, din fragmentele
pe care se hotãrãºte sã le scoatã din
anonimatul timpului ºi sã le dea nume ºi
legendã. Între misterul personalitãþii, inefabil
care þine de trãirea firii ºi a vieþii, ºi „mania
Goncourt” se instaleazã ficþiunea oricãrei
nonficþiuni. Omul spune pentru a se
ascunde, deºi lasã impresia dorinþei de a
se revela. Taina spovedaniei rãmâne, Gala
Galaction nu dezvãluie totul, iar din ceea
ce a ales sã restituie, portretul nu se
deseneazã aºa cum ºi l-a dorit. Ceva se
reveleazã, ceva se ascunde, în acelaºi timp.
A-l cãuta în operã ºi-n spatele operei pe
omul Gala Galaction este o provocare.
Poate aceasta îl va apropia pe cititorul
grãbit ºi internaut ºi-l va determina sã-l
redescopere ºi sã-l preþuiascã.
19