Lupii moraliºti

ESEU
Daniel Tache
DON QUIJOTE
ªI PROBA LABIRINTULUI (2)
Aici, în centrul labirintul-infern din
Sierra Morena, devenit centru simbolic al
lumii, îºi va pune în scenã Don Quijote
suprema experienþã iniþiaticã: nebunia.
Imitându-l pe Amadis sau pe Roldán,
alergând gol, cãþãrându-se pe stânci,
rostogolindu-se, sãrind sau rãcnind,
protagonistul îºi induce ieºirea din minþi,
dar îºi depãºeºte modelele livreºti, cãci
deznãdejdea ºi furia sa sunt gratuite, nu
sunt pricinuite de nimic. În discuþia purtatã
cu Sancho, asumarea nebuniei este pusã
acum explicit în legãturã cu motivul lumii
pe dos: E cu putinþã oare ca de-atâta
vreme, de când tot batem drumurile
împreunã, sã nu-þi fi sãrit þie-n ochi cã
toate trebile astea ale cavalerilor rãtãcitori
se aratã a fi doar închipuiri, aiureli ºi
sminteli, ºi cã toate-s de-a-ndoaselea?
(Ibidem, p. 217)
ªi tot aici se vor întretãia, asemeni
celor douã spirale ale labirintului cretan,
cele douã povestiri care aparent nu au nicio
legãturã una cu cealaltã: cea a lui Cardenio,
omul – fiarã ºi cea a Doroteei. Nouã
Ariadnã, Doroteea îl va convinge, în cele
din urmã, pe Don Quijote sã pãrãseascã
labirintul, trezindu-i pofta de noi fapte de
vitejie, dar nu înainte ca aceasta sã-l
cunoascã pe Cardenio ºi sã descopere cã
cel vinovat de nefericirea amândurora era
acelaºi Fernando. Episodul final al celor
douã povestiri, contopite acum într-o
singurã istorie, se va consuma la han, deci
în afara labirintului muntos, unde se vor
întâlni toþi cei patru protagoniºti ºi unde
principalul vinovat, Fernando, va înãlþa
osanale cerului pentru binefacerile
revãrsate asuprã-i, cãci îl scãpase din
labirintul acela încâlcit unde fusese cât
pe ce sã-ºi piardã sufletul ºi crezãmântul
(Ibidem, p. 339).
Intriga nuvelei Curiosul nestãpânit,
cititã la acelaºi han de cãtre preot, pare a
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
prelucra motivul biblic al pariului dintre
Dumnezeu ºi diavol din Cartea lui Iov,
motiv la care va face trimitere ºi Goethe
în Faust. Cãsãtorit cu Camila, pe care o
iubea la nebunie, Anselmo vrea sã-i punã
credinþa la încercare ºi îºi va ruga cel mai
bun prieten, pe Lotario, sã încerce sã o
seducã. Situaþia devine labirinticã, cãci
Lotario va sfârºi prin a se îndrãgosti de
Camila, iar povestea lor de dragoste va fi
încurajatã de cãtre Anselmo, care, pe
mãsurã ce soþia ºi prietenul sãu se afundã
tot mai mult în pãcat, primeºte tot mai
multe dovezi ale credinþei Camilei. Cel care
prevede cum vor evolua lucrurile este
chiar Lotario: Tot ce þi-am spus pânã aici,
o, Anselmo, a fost cu privire la tine ºi nu-i
rãu s-auzi acuma ºi câte ceva din ceea ce
mã priveºte pe mine, iar de-o fi sã mã
lungesc la vorbã, iartã-mã ºi tu, cã toate
astea le cere labirintul în care ai intrat ºi
din care vrei sã te scot eu (Miguel de
Cervantes y Saavedra, Don Quijote de la
Mancha, vol. I, p. 300).
Victime ale acestui nou labirint nãscut
din neîncredere sau mai degrabã din
incapacitatea de a crede vor deveni, în cele
din urmã, toþi cei trei protagoniºti.
Rãsturnãrile de situaþie se þin lanþ ºi, rãtãcit
printr-un nou labirint al neîncrederii ºi
geloziei, cãruia, de aceastã datã, el însuºi îi
dãduse naºtere, Anselmo îi cere ajutor
Camilei (Îi ceru iertare de nebunia lui ºi
sfat cum sã dreagã lucrurile ºi sã iasã cu
faþã curatã dintr-un labirint atât de
întortocheat ca acela în care îl vârâse lipsa
lui de cap) (Ibidem, p. 316). Camila nu este
însã Ariadna; iubirea ei nu se poate consuma
decât în incinta labirintului. Anselmo moare
de inimã rea, Lotario cade într-o bãtãlie la
care participã mânat de remuºcãri, iar Camila
se cãlugãreºte ºi moare la scurt timp.
Încercând sã rãspundã întrebãrii cine
este Don Quijote? (Ioana Mustaþã, În
41