Lupii moraliºti

PORTRETE ÎN PENIÞÃ
Florentin Popescu
ARTISTUL CU DOUÃ VOCAÞII
Pentru virtualii biografi ai omului
despre care m-am hotãrât sã scriu rândurile
de mai jos cred cã este util sã evoc mai
întâi împrejurãrile în care l-am cunoscut.
Cred cã era prin 2010, dacã nu cumva în
anul urmãtor, în perioada în care debusolaþi,
derutaþi ºi, peste toate, dezamãgiþi, unii
scriitori, dramaturgi, pictori ºi alþi oameni
de culturã pãºeau pragul micului local care
se cheamã „Boema 133” din
apropierea Pieþei Romane, un
fel de micã agora în care
comesenii – dacã nu
plângeau pe umerii altora, în
orice caz, în faþa unei cafele
sau a unui pahar cu bere,
dãdeau frâu liber nemulþumirilor
faþã de viaþa
culturalã în general ºi despre
condiþia artistului român în
special în anii din urmã.
Omul cu pricina (ºi cred
cã e momentul sã-i spun ºi
numele: Candid Stoica)
stãtea la o masã, cred cã
alãturi de prozatorul Constantin Turturicã,
cel care m-a invitat sã iau ºi eu loc alãturi
de ei ºi mi-a fãcut cunoºtinþã cu personajul,
nimeni altul decât cunoscutul actor de la
Teatrul de Comedie din Bucureºti, al cãrui
nume a figurat, de-a lungul vremii, pe multe
din afiºele amintitei instituþii culturale.
Mãrturisesc cã n-am fost niciodatã un
familiar al actorilor de teatru ºi de film ºi
numai când întâmplarea m-a dus în preajma
lor am avut plãcerea sã-i cunosc ºi sã-i ascult.
Nici cronicã de teatru n-am scris niciodatã
ca sã le cunosc palmaresul, biografiile,
culisele vieþii lor de artiºti, aºa încât în
compania noilor mei tovarãºi de pahar nu
mi-a rãmas decât sã-i ascult ºi sã le aprob
tacit opiniile. Nu-i vorbã, la rându-le,
neºtiindu-mã preocupat de lumea teatrului
decât ca simplu spectator, nu prea m-au
antrenat în convorbire. Cunoscându-mi
limitele ºi fiind de un bun simþ elementar nu
m-am amestecat în dialog ºi am preferat sã-mi
pãstrez opiniile proprii doar pentru mine.
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
În fine, dupã mai multe luni, prin a doua
jumãtate a anului care a urmat, 2011, când
s-a pus problema editãrii revistei
„Bucureºtiul literar ºi artistic” pe care am
fondat-o alãturi de poetul Coman ªova,
m-am gândit numaidecât sã caut un
cronicar dramatic, întrucât publicaþia era
conceputã ca un ateneu cultural (cu rubrici
de teatru, film, muzicã, arte plastice), care
sã ilustreze, mãcar în mare,
viaþa spiritualã a Capitalei. I-am
propus susþinerea rubricii cu
pricina dramaturgului
George Genoiu, însã, spre
marea mea dezamãgire, n-a
mers. N-a mers de vreme ce
acela, alunecat pe panta
alcoolului, nu mai era capabil
sã scrie, în primul numãr al
revistei abia reuºind sã
încropim (ãsta-i termenul!)
un text sub semnãtura lui.
Nevoind sã apelez la un
cronicar consacrat, de la o
altã publicaþie, m-am decis
sã fac o încercare ºi cu altcineva. ªi acel
altcineva era Candid Stoica, din raþiuni
foarte simple ºi foarte exacte: „E actor,
mi-am zis, deci în miezul evenimentelor.
Pe de altã parte publicase (ºi mi-o dãruise
ºi mie cu autograf) o carte fermecãtoare,
«Acele lucruri aiuritoare care se petrec în
spatele scenei»”, cu o prefaþã de Radu
Beligan ºi o postfaþã de George Bãlãiþã –
ceea ce din capul locului reprezenta o
acreditare în lumea mânuitorilor condeiului.
Puteam sã mã îndoiesc de spusele lui
Beligan ºi ale lui Bãlãiþã?
„Domnule, dar eu n-am scris în viaþa
mea cronicã de teatru!”, s-a mirat dl.
Candid Stoica atunci când i-am fãcut
propunerea. „Nu-i nimic, scrieþi acum!”,
am încercat sã-l conving. „Sã-ncerc!...”.
„Bine, bine, da-ncercaþi mai repede, cã eu
am numãrul doi al revistei aproape gata!”,
l-am mai zorit.
ªi peste câteva zile am avut textul,
cãruia n-a mai trebuit sã-i ºterg ori sã-i
87