Lupii moraliºti

INTARSII
Daniela-Olguþa Iordache
ZIAN, DACUL
„E de neînþeles cum nu simte omul
cu sufletul cã a ieºit din omenie…”
(Arsenie Boca)
Pe Arsenie Boca pãrinþii l-au botezat
la început Zian, nume dacic semnificând
dublurã zeiascã, asemenea sânzienelor sau
cosânzenelor, ºi ele dubluri ale Sanctei
Diana pe pãmânt, nãzuind s-o egaleze pe
exemplara zeiþã în frumuseþe dacã nu în
perfecþiune, calitate de altfel atât de rarã
între fãpturile terestre.
Deºi împãtimit închinãtor la dogmele
dar ºi la persecuþiile creºtine, pe care le
considerã un dar, o „luare în seamã” din
partea lui Dumnezeu, Arsenie Boca rãmâne
în esenþa lui un dac, solomonar ºi druid,
practicând o rugãciune perpetuã care, în
ceea ce-l priveºte, aduce, fãrã nici o
falsificare, cu celebra „Rugãciune a unui
dac” a lui Eminescu.
Pentru Arsenie Boca, omul trebuie
refãcut pentru a scãpa de greºelile sale
inerente, primul om refãcut prin calvar ºi
prin fecioara Maria fiind însuºi Isus.
Boca se vede pe sine „prins” între cei
doi fii ai lui Dumnezeu – Isus eternul ºi
omul vremelnic, îndurerat fiind cã „acesta,
al doilea, a ajuns rãu, a ajuns slãbãnog”.
Slãbãnogul, fie dupã trup, fie dupã
minte, nu l-a putut înþelege niciodatã pe
primul ºi nici BINELE pe care acesta era
dispus sã i-l facã.
Dar în ce ar fi constat acest bine?
„L-ar fi iertat de pãcate, de greºelile
sãvârºite împotriva vieþii, împotriva firii sale”,
ºi i-ar fi dat porunca sã fie iar OM, rudenia
lui Dumnezeu, cãci refacerea omului este
refacerea acestei înrudiri pierdute.
Pentru dacul Zian este însã de neînþeles
de ce omul cere ajutorul lui Dumnezeu
numai pentru durerea sa trupeascã ºi nu se
gândeºte aproape deloc la rãnile adânci de
care-i sângereazã sufletul.
Toate acestea se petrec poate pentru
cã Dumnezeu a oprit pentru sine
vindecarea rãnilor trupeºti, lãsând
duhovnicului sã se ocupe de refacerea
sufletului ºi oferindu-i acestuia puterea de
a vindeca prin iertare aceste atroce dureri.
Tulburarea duhovnicului însã, ºi el un
fel de Isus trecut în mod samavolnic prin
calvar, sortit sã renascã prin ascezã ºi iubire
ºi trecând prin succesive rãstigniri pentru a
atinge în smerenie „curãþia sufletului
fecioarã”, este cã unii dintre suferinzi nu
se vindecã prin iertarea oferitã de el, ci
continuã sã sufere, la fel de împãtimiþi,
deoarece nu sunt capabili sã creadã în ea.
În ceea ce-l priveºte pe dacul Zian, el îi
simte aproape pe vechii sãi daci, deoarece toþi
jertfesc unui unic Dumnezeu, învingãtor al
morþii (fiindcã nici dacii nu mor), ce le oferã
privilegiul de a renaºte în cer, alãturi de zeu.
„ªtiind Dumnezeu nãtângia noastrã”,
ne mai spune Zian, ne-a dat nu numai
semne ºi prooroci ci mai cu seamã
durerea-cruce drept prilej de a-i mulþumi.
„Mulþumiþi lui Dumnezeu de toate
durerile” deoarece „cei care au dureri ºi
suferinþe sunt cei distinºi” iar fericirea vine
ºi ea din „nebunia crucii” sau din calvar.
Dacul lui Eminescu, deºi un rãzvrãtit
amar, traduce mila creºtinã prin rãsplãtirea
divinã a celui care provoacã rãstignirea
producând astfel un om nou, renãscut prin
suferinþã.
„Gonit de toatã lumea prin anii mei sã
trec/ Pân ce-oi simþi cã ochiu-mi de lacrime
e sec/ Cã-n orice om din lume un duºman
mi se naºte,/ C-ajung pe mine însumi a nu
mã mai cunoaºte(…)/ Strãin ºi fãr’ de lege
de voi muri atunce/ Nevrednicu-mi cadavru
în uliþã l-arunce,/ ª-aceluia, Pãrinte, sã-i dai
coroanã scumpã,/ Ce-o sã asmuþe cânii ca
inima-mi s-o rumpã./ Iar celui ce cu pietre
mã va izbi în faþã,/ Îndurã-te, stãpâne, ºi
dã-i pe veci viaþã! (…)/ Astfel numai,
pãrinte, eu pot sã-þi mulþumesc/ Cã tu mi-ai
dat în lume norocul sã trãiesc.”
(continuare la pagina 31)
26 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni