Lupii moraliºti

UN VERS DE EMINESCU
Alex ªtefãnescu
„RUPTÃ DE MIªCÃRI DE VALURI/
CA DE BULGÃRI DE LUMINÔ
Eminescu poate descrie orice: interiorul
camerei sãrãcãcioase a unui poet, iatacul în
care doarme o fatã de împãrat, alunecãri
cu viteza luminii în spaþiul cosmic, agitaþia
insectelor în iarbã, câmpuri de luptã cu mii
de oºteni, apusuri de soare, pãduri aplecate
de vânt, fete care se oglindesc în apa unui
lac, norii de pe cer, cu deplasarea lor lentã
ºi, în general, tot ce miºcã-n
lumea asta. Foloseºte în
acest scop, cum s-a demonstrat
matematic, puþine
cuvinte, pe care însã le combinã
ingenios ºi le exploateazã
la maximum.
Poetul descrie ceea ce
a vãzut, dar ºi ceea ce a
visat. Peisajele din poezia sa
sunt reale, dar ºi imaginare.
Iar prin descriere, Eminescu
poate face ca peisajele reale
sã parã imaginare, iar cele
imaginare sã parã reale. În poemul Crãiasa
din poveºti un peisaj cu un lac obiºnuit,
înconjurat de trestii, de genul celui real,
din apropierea casei sale pãrinteºti din
Ipoteºti, este descris astfel încât pare ireal,
de o frumuseþe paradisiacã.
Poemul începe cu o imagine luatã de sus,
ca ºi cum un operator TV s-ar afla într-un
elicopter ºi ar roti lent camera de luat vederi:
„Neguri albe, strãlucite/ Naºte luna
argintie,/ Ea le scoate peste ape,/ le întinde
pe câmpie.”
Ideea de „neguri albe” nu este produsul
ambiþiei de a combina cuvinte cu sensuri
opuse, pentru a-l uimi pe cititor, ci un
mijloc de a descrie ceva foarte greu de
descris ºi anume ceþurile nopþii. Deºi
strãlucesc luminate de lunã, ele rãmân
opace. Sunt un întuneric alb, materii
rarefiate care obtureazã privirea chiar dacã
sunt luminiscente. Ca de obicei, Eminescu
înregistreazã esenþa a ceea ce ne încântã
din lumea înconjurãtoare.
Poemul începe deci cu o imagine luatã
de sus. Apoi operatorul TV celest strânge
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
cadrul, prin transfocare, ºi aduce în primplanul
atenþiei noastre lacul ºi fata de pe
malul lui:
„Lângã lac, pe care norii/ Au urzit o umbrã
finã,/ Ruptã de miºcãri de valuri/ Ca de bulgãri
de luminã,// Dându-ºi trestia-ntr-o parte,/ Stã
copila lin plecatã,/ Trandafiri aruncã roºii/
Peste unda fermecatã.”
Scena cu fata care stã
aplecatã asupra apei ºi aruncã
în ea trandafiri roºii risca sã
parã convenþional-romanticã,
dacã poetul n-ar fi
descris în prealabil, cu o
precizie de artist iluminat,
întinderea de apã. Pe luciul
lacului - scrie Eminescu -
norii au urzit o umbrã finã,
ruptã de miºcãri de valuri ca
de bulgãri de luminã.
Priveliºtea naturalã are ceva
dumnezeiesc, deºi poetul nu
i-a adãugat nimic. A ºtiut doar sã o vadã.
Realismul de fond al reprezentãrii face
verosimilã ºi atitudinea teatralã a fetei.
Un istoric astãzi la modã, Lucian Boia,
face afirmaþia exorbitantã ºi falsã cã
Eminescu ºi-a cucerit cititorii doar prin
muzicalitatea versurilor lui. Când este
tradusã, poezia eminescianã îºi pierde –
susþine Lucian Boia – singurul ei atu,
muzicalitatea, ºi nu spune nimic strãinilor.
Nimic mai departe de adevãr. Lãsãm la o
parte faptul cã mulþi traducãtori talentaþi
reuºesc sã reconstituie în alte limbi muzica
limbajului lui Eminescu. Dar, cu sau fãrã
muzicã, poezia eminescianã seduce prin
noutatea uimitoare a viziunii asupra lumii.
Norii care filtreazã lumina lunii, imaginea
lor reflectatã în lac asemãnãtoare cu o
pânzã finã ºi ruperea acestei pânze de
miºcãrile apei ca de bulgãri de luminã
compun o priveliºte care nu pierde aproape
nimic prin traducerea poeziei într-o altã
limbã. Când citim „bulgãri de luminã”
auzim o muzicã a ideilor care nu are nicio
legãturã cu sonoritatea versurilor.
15