Lupii moraliºti

DEGUSTÃTOR DE POEZIE
Emil Lungeanu
UN MEªTER ÎN AªTEPTAREA
ATESTATULUI DE CALIFICARE
Cândva, dintr-o statisticã, aflam cu
consternare cât viseazã în total un om pânã
la vârsta de ºaizeci: ªAPTE ANI! „La vida
es sueño”... Dar parcã e de mai puþinã
mirare cã pierdem o treime din viaþã
dormind? ªi încã e mizilic în comparaþie
cu alte specii, mult mai somnolente. Leii
dorm pânã la douãzeci de ore
zilnic, adicã peste 80 % din
existenþa lor, fiindcã regii îºi
permit, nu ca noi ãºtia
pãlmaºii cu plaivazul, de
þinem stelele aprinse toatã
noaptea pentru o paginã în
plus. Mai dorm de sting cicã
ºi ursuleþii koala, dar nu de
plictisealã, ci de nãuceala
produsã de toxicitatea
frunzelor de eucalipt.
Constantin Kapitza are
destul temei, aºadar, sã-ºi facã din acei
ºapte ani de vise fundaþie pentru o întreagã
trilogie (Strãin lângã vise – Granada,
2011, Meºterul visului de apã – Antares,
2011, Memoratorul de vise – Granada,
2013), cu aceeaºi autoritate cu care
construcþia oricãrui individ îºi are sau ar
trebui sã aibã ca piatrã de temelie „cei
ºapte ani de-acasã”. Nu înseamnã însã,
de aici, cã meºteºugul sãu ar avea ceva
în comun cu fosta breaslã a „oniriºtilor”
noºtri subversivi (din care a mai rãmas
pânã azi printre noi, dacã nu mã înºel,
doar Iulian Neacºu) ori cu anarhismul
deºãnþat al manifestului suprarealist. Cãci
pentru Kapitza facerea de poezie nu
înseamnã deloc vreo „uºurare pentru
intelect” ºi o pauzã în gândire, ci chiar
dimpotrivã, o socotealã sapienþialã de care,
fãrã nici o îndoialã, pe monsieur Breton l-ar
fi durut în frezã. Artizan sofisticat, cu o
schelãrie a discursului elegiac montatã
aproape cu responsabilitatea unui argument
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
filozofic, Constantin Kapitza nu scrie
nimic la întâmplare. Metoda cu care-ºi
preparã substanþa versurilor face din lirica
sa o farmacie a sufletului, nicidecum o
clismã a intelectului dupã reþeta lui
Lautréamont din Cânturile lui Maldoror
(un fel de negativ sonor al Scrisorilor cãtre
Dorador semnate de
Cârneci), acea salubrizare
menitã sã le vinã de hac
tenebrelor, aducând mai
degrabã cu o versiune
profanã a slujbei Sf. Vasile
cel Mare decât cu un
demers literar. ªi poate cea
mai simplã dintre distincþiile
ce trebuie aici fãcute este
efectul stilistic prin întrebuinþarea
timpului verbal. În
acord cu incipitul-standard
al povestitorilor de vise „Se fãcea cã...”,
meºterul Visului de apã îºi conjugã
îndeobºte discursul prin aorist,
distanþându-se astfel de realitatea imediatã.
Contrastul e ºi mai puternic atunci când
se recurge la enalagã ºi la alternanþa
timpurilor sau, cum ar fi spus Vianu, la
scrierea „în basorelief”. Compoziþia ce dã
titlul volumului Meºterul visului de apã
oferã chiar ea un exemplu, prin
diacronismul acestui triptic al vorbirii la
trecut-prezent-viitor corespunzãtor celor
trei strofe: „Venise cu gândurile cãlcate
de vise, / de imagini sãtule de nenorocul /
ce lãsase urme de foc ºi cenuºã,/ dar
þãrmurile curgeau,/ amestecându-se cu
apele mãrii / ºi nu ºtia sã le opreascã. //
Dã-i, Doamne, ºtiinþa sã le prefacã / pe
toate în apã de ploaie,/ sã le amestece
într-o apã mare / de spume ºi cercuri de
liniºte, / sã se scalde oamenii,/ cu punþi ºi
poduri în iubire. // Atunci vom vedea
izvorul,/ ºi meºterul viselor de apã / nu
37