Lupii moraliºti

în nouã sate de pe aceastã vale de râu a
þinuturilor româneºti”. A dus o intensã
activitate diplomaticã în favoarea României
la Liga Naþiunilor încã din 1922, fiind
supranumitã, „bunica ligii naþiunilor” dupã
cum mãrturiseºte Genevieve Tabouis în
„Douãzeci de ani de tensiune diplomaticã”.
În 1925, ca o recunoaºtere naþionalã a
meritelor sale, devine prima femeie
membru corespondent al Academiei
Române. Tot în acest an este primitã la
Academia Francezã. În 1927 este distinsã
de francezi cu ordinul „Cavaler al Legiunii
de Onoare”. În „Discursul de primire la
Academia Românã”, afirma plinã de
mândrie cã „dacã eu nu eram în þarã, þara
era cu mine”, deoarece: „Mã simþeam
acolo, departe, în misiune. Eram un sol al
sufletului românesc, sortit sã-i cânte
destinele, sã-l împãrtãºeascã prietenilor ºi
neprietenilor, sã-l apere, sã-l
preamãreascã”. (ªtefania Rujan, Victor
Petrescu, op.cit., p. 155).
Desfãºurând o bogatã activitate
diplomaticã în diverse locuri ale lumii, a
schimbat idei cu mari spirite ale vremii,
dintre care amintim printre alþii pe: Ernest
Prévost, André Gide, Lecomte de Lisle,
Sully Prudhomme. A întreþinut o bogatã
corespondenþã ºi cu cei „de acasã”, cum
îi plãcea sã le spunã prietenilor: I.G. Duca,
Octavian Goga, Titu Maiorescu, Alexandru
Macedonski, Constantin I. Nottara,
George Oprescu, A.D. Xenopol, Nichifor
Crainic, Mircea Eliade, Nicolae Titulescu,
Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu, Alexandru Vlahuþã,
enumerarea putând continua, ceea ce
confirmã o datã în plus, interesul sãu pentru
ceea ce se întâmpla în existenþa
româneascã. Rãspunzându-i pentru
scrisoarea primitã, Ioan Al. Brãtescu-
Voineºti (în 1928), având calitatea de
preºedinte al Camerei Deputaþilor, afirma
cã „Drumul pe care m-a angajat modestul
meu talent, n-a mai fost atât de greu de
urmat, pentru cã el a fost deschis de ilustrul
dvs. bunic ºi de cãtre dvs. înºivã. Ceea ce
pot sã vã spun, este cã voi pãstra cu
sfinþenie scrisoarea dvs. pentru
descendenþii mei, care îºi vor face un titlu
de nobleþe din aceastã relicvã de la marea
poetã, al cãrei renume a depãºit de mult
graniþele þãrii (noastre)”.
A fost o neobositã ºi talentatã
conferenþiarã. Numeroasele discursuri sau
conferinþe þinute la Paris, în Italia, Olanda,
Statele Unite sau la Geneva în calitatea sa
de reprezentant al României, aveau drept
subiect predilect probleme culturale,
sociale, umanitare. Dorea de fapt pacea ºi
cooperarea internaþionalã, crearea unei
Europe unite (în curs de realizare în
vremurile noastre, dar greu ºi anevoios),
o „apropiere intelectualã dintre popoare”,
facilitatã de cât mai diverse forme de
colaborare culturalã. Aborda ºi teme
sociale, chiar ºi politice, cum ar fi criza
economicã a anilor ’30, protecþia copilului,
consumul de droguri, toate acestea ducând
la orizont o nouã conflagraþie, cu
repercusiuni mai distrugãtoare asupra
existenþei umane. Elena Vãcãrescu a fost
din acest punct de vedere, o luptãtoare.
În 1930 devine preºedintã a
„Comitetului Internaþional pentru Difuzarea
Artisticã ºi Literarã prin Cinematografie”
(CIDALC), dovedind receptivitate, faþã de
uriaºele posibilitãþi ale acestui gen de artã,
încã nou pe atunci. În cadrul CIDALC
filmul documentar românesc „Pelerinii
artei” este încununat cu un premiu – primul
succes internaþional al cinematografiei
româneºti (1933).
Participã în Târgoviºte (1935) la
dezvelirea bustului lui Ienãchiþã Vãcãrescu,
amplasat azi în faþa Colegiului Naþional
care-i poartã numele. Va susþine interesele
României la Conferinþa de Pace de la Paris
(august 1946). Reprezintã România la
Institutul de Cooperare Intelectualã (devenit
apoi UNESCO). Înceteazã din viaþã la Paris
(17 februarie 1947), reînhumatã la
Bucureºti (1959).
Dupã 12 ani de la trecerea în nefiinþã i
se îndeplinea dorinþa testamentarã de a fi
adusã în pãmântul patriei, fiind depusã la
cimitirul Bellu din Bucureºti, „lângã
pãrintele poeziei române Iancu Vãcãrescu,
lângã marele nostru Enãchiþã, a cãrei
nedemnã urmaºã am fost”. În 5
septembrie 1959 Tudor Vianu, în numele
Academiei Române, îi aducea un vibrant
omagiu, subliniind cã „A fost în timp de
cincizeci de ani ºi mai bine un glas al
României peste hotare ºi o parte a binelui
care a putut fi gândit despre noi, a
interesului arãtat strãduinþelor primite din
partea bunã a þãrii vechi, datoritã ºi
farmecului personal, tactului, cuminþeniei
ºi activitãþii depuse de Elena Vãcãrescu.
Franþa a devenit pentru ea o a doua patrie
primitoare, binevoitoare, dar în mijlocul
Franþei, Elena Vãcãrescu a rãmas
româncã”. (Tudor Vianu. „La mormântul
Elenei Vãcãrescu”. În: ªtefania Rujan,
Victor Petrescu, op. cit., p. 175).
A iubit mult satul copilãriei ºi
adolescenþei sale. De asemenea,
Târgoviºtea îi trezea amintiri emoþionale.
Într-o conferinþã þinutã în România, la
„Gândirea europeanã”, mãrturisea:
90 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni