Lupii moraliºti

Puterea lui vã þine legaþi pãmântului,
parfumul sãu vã înalþã în spaþiu ºi cu
netrecerea-i vã face nemuritori.
Vi s-a spus cã, precum într-un lanþ, sunteþi
la fel de slabi ca ºi cea mai slabã verigã a acestuia;
Dar lucrul e numai pe jumãtate adevãrat,
pentru cã sunteþi de asemeni la fel de puternici
ca ºi cea mai tare dintre verigile lanþului.
A vã potrivi celor mai mãrunte dintre
faptele voastre, seamãnã cu a mãsura puterea
oceanului cu fragilitatea spumei valurilor sale,
Iar a vã judeca doar dupã trecãtoarele
slãbiciuni, e ca ºi când aþi reproºa anotimpurilor
eterna lor nestatornicie.
Da, sunteþi asemenea unui ocean
ªi deºi corãbii eºuate aºteaptã fluxul pe
þãrmurile voastre, totuºi, precum oceanul, nici
voi nu vã puteþi zori mareele.
ªi sunteþi asemenea anotimpurilor
ªi gãsindu-vã-n iarnã, vã tãgãduiþi primãvara,
Dar aceasta, odihnindu-se-n voi, surâde
în aþipeala-i, nesupãrându-se.
Sã nu credeþi cã vã înºir toate acestea ca sã
vã spuneþi unii altora: «Ne-a lãudat fãrã reþinere,
fiindcã nu a vãzut decât binele din noi».
Eu nu vã spun în cuvinte decât ceea ce
voi înºivã cunoaºteþi în gânduri.
ªi ce-i cunoaºterea prin cuvinte dacã nu
o umbrã a cunoaºterii fãrã cuvinte?
Gândurile voastre ºi cuvintele mele sunt
undele unei memorii pecetluite, ce pãstreazã
amintirile de ieri
ªi ale zilelor strãvechi, când pãmântul nu
ºtia nimic despre noi, nici despre el însuºi,
Precum ºi ale nopþilor în care pãmântul
era chinuit de confuzii.
Înþelepþii au venit la voi pentru a vã dãrui
din înþelepciunea lor. Eu am venit spre a lua
din înþelepciunea voastrã.
ªi iatã cã am gãsit ceva mai important
decât înþelepciunea.
Este un spirit de foc, fãrã oprire crescând
în voi din el însuºi,
În timp ce, nepãsãtori la desfãºurarea-i,
deplângeþi vestejirea zilelor noastre.
Aceasta e viaþa în cãutarea vieþii în
trupurile care se tem de mormânt.
Dar aici nu-i nici un mormânt.
Aceºti munþi ºi câmpiile sunt ca un
leagãn, ca o trambulinã.
Când treceþi prin apropierea cimitirelor
unde v-aþi îngropat strãmoºii, priviþi-le bine
ºi-i veþi vedea pe copii voºtri ºi pe voi înºivã
dansând mânã în mânã.
Într-adevãr, adesea vã bucuraþi fãrã sã
vã daþi seama de bucurie.
Alþii au venit la voi cu fãgãduieli aurite,
pentru care voi le-aþi dat bogãþia, puterea ºi gloria;
Eu v-am dat mai puþin decât o promisiune
ºi, cu toate acestea, voi aþi fost mult mai
generoºi faþã de mine,
Fiindcã mi-aþi dat cea mai arzãtoare sete
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
de viaþã.
Desigur cã nu existã un dar mai mare
pentru un om decât acel care îi schimbã toate
intenþiile într-o gurã însetatã ºi întreaga-i viaþã
într-o fântânã,
ªi în aceasta constã onoarea ºi recompensa
mea,
Fiindcã de fiecare datã când vin la fântânã
pentru a bea gãsesc apa vieþii ea însãºi însetatã –
Iar ea, adânc mã soarbe în timp ce o sorb
cu nesaþ.
Unii dintre voi m-au socotit prea mândru
ºi prea reþinut pentru a primi daruri.
Într-adevãr, sunt destul de mândru pentru
a primi recompense, nu însã ºi daruri
ªi deºi m-am hrãnit cu fructe sãlbatice
printre coline, atunci când voi m-aþi fi voit
alãturi de voi la masã
ªi am adormit sub porticul templului
atunci când voi m-aþi fi adãpostit cu drag,
Totuºi, grija voastrã afectuoasã faþã de
zilele ºi nopþile mele a fost cea care dulce hranã
a dat buzelor mele, iar somnul mi l-a încununat
cu viziuni.
Binecuvântaþi fiþi voi, mai ales cã: Dãruiþi
mult ºi nu ºtiþi nicicum cã dãruiþi; într-adevãr,
bunãtatea care se contemplã în oglindã, pânã
la urmã se pietrificã,
Iar o binefacere care se proclamã pe sine
cu nume dulci devine rãdãcina unui blestem.
Unii dintre voi m-aþi crezut distant ºi
ameþit de propria-mi singurãtate
ªi aþi spus: «Iatã-l vorbind cu arborii
pãdurii ºi nu cu oamenii,
Iatã-l aºezându-se singur în vârful
colinelor ºi privindu-ne de sus cetatea».
E adevãrat cã m-am urcat pe coline ºi cã
am umblat în locuri mai îndepãrtate;
Cum aº fi putut, oare, sã vã vãd, dacã nu
de la o mare înãlþime, ori de la o bunã depãrtare?
ªi cum poþi, într-adevãr, sã fii aproape
dacã nu te þii, cât de cât, departe?
Iar alþii dintre voi au strigat cãtre mine,
desigur nu în cuvinte, zicând:
«Strãine, strãine îndrãgostit de înãlþimi
de neatins, pentru ce rãtãceºti printre piscuri
unde doar vulturii îºi aºeazã cuiburile?
La ce bun sã tot cauþi ceea ce nu-i de gãsit?
Ce furtuni vrei, oare, sã prinzi în biata-þi
plasã
ªi ce pãsãri de ceaþã te fac sã le urmãreºti
pânã la cer? Vino ºi fii unul dintre ai noºtri,
Coboarã aici ºi astâmpãrã-þi foamea cu
pâinea noastrã ºi setea þi-o stinge cu vinul
nostru.»
Da, în tãcerea sufletului lor au apus ei
aceste lucruri;
Dar dacã aceastã tãcere a lor ar fi fost ºi
mai profundã, ei ar fi înþeles cã eu nu caut, de
fapt, decât taina bucuriilor ºi durerilor voastre.
ªi cã nu urmãresc decât marele vostru
Eu care cutreierã cerul.
51