Lupii moraliºti

debutul sãu literar, istoria literarã a reþinut cã
acesta s-ar fi petrecut în 1956, la „Gazeta
literarã”, unde „publicã o serie de schiþe ºi
povestiri sub îndrumarea lui Eusebiu Camilar,
iar editorial – în acelaºi an, cu romanul
Rãzbunarea” (crispedia.ro), apãrut la Editura
de stat pentru literaturã ºi artã (peste 240 de
pagini). În realitate, debutul sãu în presã
trebuie consemnat mult mai devreme, având
în vedere cã încã din 1950 activa ca redactor
pe statul revistei de armã „Cuvântul
grãnicerilor”. De fapt, de acum începe, efectiv,
perioada sa de formare ca om de condei ºi tot
de acum dateazã primele succese asortate,
totodatã, ºi cu primele invidii de breaslã, de
fiecare datã mai greu de parat pentru un
profesionist al armelor întrucât se întâmplã ca
loviturile sã vinã din douã direcþii ºi în primul
rând pe filierã militarã. Desigur, nu fãrã motiv,
dar oriºicât… Astfel, în luna august 1954, când
abia ce absolvise cu succes ªcoala de literaturã
ºi criticã literarã „Mihail Eminescu” ºi activa la
Editura Ministerului Afacerilor Interne, în
biroul redacþional condus de cãpitanul Lucian
Sâmboan, „aducându-ºi o contribuþie
însemnatã” ca redactor, iar ca scriitor creând
unele lucrãri «pe tematica noastrã specificã care
(sic!) au apãrut în „Gazeta literarã” ºi Viaþa
militarã”», acestuia i se contabilizeazã ºi câteva
„lipsuri”, unele repetabile ºi mai târziu, la anii
deplinei maturitãþi. De pildã, consemna
cãpitanul Sâmboan, „în douã sau trei
împrejurãri a avut o atitudine negativistã faþã
de producþia literarã a unor scriitori tineri ca
Ion Mãrgineanu ºi Ion Nichifor, […] într-o
anumitã perioadã a avut manifestãri de
înfumurare” ºi tot de vreo douã-trei ori „a
manifestat o atitudine de ignorare a ºefului
biroului ºi nu întotdeauna a respectat regulile
privind politeþea ºi darea salutului militar”…
Ceea ce nu-l va împiedica, totuºi, pe ºeful sã
de birou (ce o fi devenit, oare, acel
„regulamentar” ofiþer?) sã aprecieze cã, în
1954, munca lui Ion Grecea a fost „mai mult
decât bunã” (28 aprilie 1955). Avansat maior
(august 1956) ºi deja încadrat în Direcþia Editurii
Militare a Ministerului Apãrãrii Naþionale, ca
ºef al redacþiei Literaturã beletristicã, deºi ca
specialist în domeniu este inatacabil, are iarãºi
probleme din perspectiva cealaltã, a militãriei,
fiindcã prima ºi marea observaþie în „foaia de
notare” – noua denumire a „foii calificative”,
mai târziu redenumindu-se „notare de serviciu”
– este cã „se simte necesitatea sã-ºi îmbogãþeascã
cunoºtinþele militare, domeniu de care
tinde sã se eschiveze. De asemenea, ofiþerul
mai are încã lipsuri în ce priveºte disciplina
militarã ºi nu-ºi impune cu toatã hotãrârea
punctul de vedere în relaþiile cu subordonaþii,
dovedind uneori indulgenþã faþã de lipsuri”
(locotenent-colonel A. Lupãºteanu, redactor
prim în redacþia Literaturã politicã ºi
beletristicã, 1958). Dar nici aici nu trece
neobservat amãnuntul cã, în ciuda acelor
„lipsuri”, în domeniul creaþiei literare „ofiþerul
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
are perspective mari de creºtere”. De fapt,
paradoxul acelor timpuri – plecat de la
profundele prefaceri cauzate de „democratizarea”
forþatã ºi la foc automat, sub controlul
strâns al consilierilor sovietici, când ofiþeri cu
certã experienþã, cu studii ºi competenþã
indiscutabilã, cu frontul la zi atât în Est cât ºi,
în mare parte pentru majoritatea dintre
protagoniºti, chiar în vest, fuseserã îndepãrtaþi
abuziv din rândurile oºtirii române ºi înlocuiþi
cu elemente docile, multe provenite din
rândurile celebrelor divizii de sperjuri formate
pe teritoriu sovietic în 1943, respectiv la
începutul lui 1945, avansate ºi onorate peste
noapte cu grade ºi funcþii direct proporþionale
cu disponibilitatea de a face sluj în faþa
ocupantului – consta în faptul cã mediocritãþile
ajunseserã sã dea lecþii ºi sã pretindã corectitudine
unora precum fraþii Grecea, în speþã lui
Ion care, ce-i drept, se mulase ºi el, ºi încã din
fragedã ofiþerie, dacã ne este permis artificiul,
pe comandamentele vremii, mai ales cã ucenicise
într-unul din regimentele diviziei „T.V.”, ºi chiar
dacã el nu venise cãlare pe tancurile „eliberatorilor”,
beneficiase din plin de recomandãrile
acestora ca element „foarte bine încadrat în
ideologia democraþiei populare, […] devotat
cauzei poporului” (15 martie 1948), cu un an
mai devreme constatându-se chiar cã deja ar
avea calitãþi de bun instructor ºi pedagog,
apreciindu-se cã dacã va fi folosit în aparatul
ECP, „va da rezultate foarte bune”, ba mai avea
ºi botezul frontului, participând mai întâi ca
elev militar, cu ºcoala de ofiþeri de infanterie,
între 23 august–23 septembrie 1944, la luptele
de la Sf. Gheorghe, iar mai apoi, ca sublocotenent,
comandant de subunitate, între 8
aprilie–9 mai 1945, la acþiunile din zona
Szolnok, Ungaria, semnarea armistiþiului
gãsindu-l în apropiere de Budapesta, numai
cã el mai avea ºi armata la zi, în vreme ce aceia
care acum îºi dãdeau cu pãrerea despre modul
sãu de comportare, precum simpaticul colonel
Constantin Antip, de pildã, preºedintele comisiei
de notare pe anul 1959/1960, fusese fãcut ofiþer
dintr-un simplu ziarist de provincie, dupã un
curs de câteva sãptãmâni, avansând în grad ºi
mai ales în funcþie aidoma lui Fãt-Frumos, adicã
în ºapte zile cât alþii în ºapte ani, poziþie în
virtutea cãreia acum ajunsese sã-i recomande
lui Grecea, între altele, „sã lichideze cu munca
în asalt ºi tendinþele de comoditate de care dã
dovadã în unele situaþii”, în vreme ce un alt
mãrunt profitor de tranziþie de la burghezomoºierism
la dictatura proletarã, colonelul
Eugen Bantea (1921-1987), pe numele la naºtere
Yakub Beer, ºi acesta avansat pe linie politicã
ºi pus ºeful Editurii Militare imediat dupã
plecarea fostului lacheu sovietic, colonelul
medic Tiberiu Paraschiv, îi atrãgea atenþia cã
nu este suficient de exigent „îndeosebi în
privinþa conþinutului ideologico-politic al
lucrãrilor beletristice la care lucreazã în editurã”.
(continuare la pagina 97)
93