Lupii moraliºti

DICÞIONAR
Victor Petrescu
ELENA VÃCÃRESCU,
LIANT ÎNTRE DOUÃ CULTURI
Autocaracterizându-ºi existenþa,
creaþia sa, afirma cã: „Am servit ºi eu, cu
toatã modestia, o idee. Am servit ideea
româneascã. Dacã arunc o privire asupra
trecutului meu, asupra trecutului
generaþiilor din care cobor, surprind în
fiecare act manifestarea acestei idei
româneºti. Am conºtiinþa de
a fi respectat consensul
strãmoºesc, strãduindu-mã
din toate puterile sã
colaborez la «creºterea
limbei româneºti» ºi la a
«patriei cinstire». Am
încercat – vor spune alþii mai
târziu cât am izbutit – am
încercat sã rãspândesc peste
hotare faima numelui
românesc ºi am servit în lume
expansiunea sufletului
românesc”. (Cf. Victor
Petrescu, „Elena Vãcãrescu – o voce
româneascã în spaþiul european” (I, II).
În: „Litere”, an VIII, nr. 1(82), nr. 2(83),
2007). Ceea ce trecerea timpului a
confirmat pe deplin.
Poeta, prozatoarea, autoarea
dramaticã, publicista, se naºte pe 21
septembrie 1864, în Bucureºti ca fiicã a
lui Ion Vãcãrescu, fost diplomat ºi a
Eufrosinei Vãcãrescu, nãscutã Fãlcoianu.
Este nepoata lui Iancu Vãcãrescu ºi ultima
descendentã a acestei adevãrate dinastii
poetice. Silitã în 1891 sã plece în exil, se
stabileºte în Franþa. La Paris, este eleva
parnasianului Sully Prudhomme. Se va
dedica unei vaste activitãþi literare
concretizatã printr-o valoroasã operã de
poetã ºi prozatoare de limbã francezã. Va
evoca cu dragoste ºi nostalgie þinuturile
natale în memorialistica sa: „En Roumaine
pendant la guerre”, „Mon pays”. Elena
Vãcãrescu ºi Paul Millet sunt autorii dramei
lirice în douã acte „Cobzarul”, pe muzicã
de Gabrielle Ferrari, prezentatã pentru
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
întâia oarã la Opera din Paris (18 martie
1911) ºi jucatã apoi la Monte Carlo ºi Vichy.
Aduce astfel pe scena francezã atmosfera,
obiceiurile, costumele ºi onomastica
româneascã, cea a meleagurilor dâmboviþene,
ca un fior al nostalgiei dupã tãrâmul
pierdut al locurilor natale. Va reveni în þarã,
vizitând ºi Vãcãreºtii de care
o legau atâtea amintiri, în
1912 ºi 1933-1934.
Era convinsã cã „Vãcãreºti,
þarinã a poeþilor,
pãmânt al miturilor, tãrâm
al nãscocirii” era sortit „sã
n-aparþinã decât poeþilor”.
Lãsa testamentar „partea
mea din parc ºi din casa de
la Vãcãreºti ºi câteva hectare
Academiei Române cu
îndatorirea de a gãzdui la
noi în fiecare varã câþiva
poeþi”. Ei „vor veni sã-ºi îmbogãþeascã
lirismul lor la tine: Ei vor avea seri violete,
ore trandafirii, Fântâna Cerbului ºi
celelalte puþuri ºi ierburile sãlbatice sub
ruinele legendelor”. (ªtefania Rujan; Victor
Petrescu, „Elena Vãcãrescu ºi spiritualitatea
europeanã a românilor”,
Bucureºti, Editura Do-minor, 2008, p. 172)
Colaboreazã la numeroase reviste din
þarã ºi de peste hotare: „Lumea nouã
literarã”, „Adevãrul”, „Convorbiri literare”,
„Revista literarã”, „Revista idealistã”,
„Românul literar”, „Luceafãrul”, „Rampa”,
„Flacãra”, „Ramuri”, „Universul literar”,
„Adevãrul literar ºi artistic”, „Calendarul
femeii”, „Boabe de grâu”, „Iaºul literar”,
„Conferencia”, „Echos de France”, „La
revue de Deux Mondes” º.a. Despre poezia
popularã mãrturiseºte: „Mi-aduc aminte
deodatã cã strãmoºii mei cântãreþi aveau
pentru poezia care isvorãºte din poporul
român, o deosebitã evlavie”. „«Rapsodul
Dâmboviþei», nu este altceva decât ecoul
liric al cântecelor ºi obiceiurilor ascultate
89