Lupii moraliºti

us. Crescutã de familia Dan, la uºa cãreia
este lãsatã în toiul nopþii în care ia fost
omorâtã familia, Bojia se cãsãtoreºte cu
fiul familiei adoptive ºi, în 1865, tânãrul
cuplu cumpãrã în 1877 o moºie întinsã ºi
un conac la Bâcu. Muncitori, gospodari
ºi întreprinzãtori, îºi sporesc averea ºi au
ºase copiii, iar în 1909, când moare,
Vasile Dan lãsa în urmã o proprietate
bogatã ºi bine întreþinutã.
Bunica autoarei, Maria, cãsãtoritã în
1909 cu avocatul Constantin Romanescu,
va muta centrul vieþii familiale la
moºia ºi conacul Arcuda, cumpãrate în
1898. Pãrinþii autoarei, Rodica ºi
Constantin Dumitrescu, vor duce mai
departe gospodãria. Ei refac clãdirea
dupã cutremurul din 1940 ºi organizeazã
o fermã-model. Deºi avocat, Constantin
munceºte efectiv, ca ºi soþia sa, la aceastã
fermã, iar proprietatea este un paradis.
Dar, când rodul muncii de generaþii pare
ajuns la apogeu, cei care au realizat toate
acestea sunt ridicaþi în plinã noapte a lui
3 martie 1945, lipsiþi de libertate ºi
deposedaþi brutal. În deceniile urmãtoare
întreaga familie, descendenþii clanului
Dan ºi al familiei Zega vor trãi în sãrãcie
extremã, dar împreunã, în casa din
(urmare de la pagina 26)
Zian, dacul
Dupã moartea lui Arsenie Boca,
survenitã în 1989, o mulþime tãcutã de noi
pelerini cautã din ce în ce mai insistent
mormântul dacului renãscut în cer întru
duhovnicie.
Te miri de gloata amestecatã de
bãtrâni, copii ºi tineri care vin sã cearã
duhovnicului din cer alinarea sufletului.
Te uiþi. O poianã fragedã semãnatã cu
smerite cruci din lemn de stejar. Lângã
fiecare strãlucesc flori de toate culorile,
numai la mormântul lui Zian se remarcã,
pe lângã ele, un brâu gros de flori albe,
amintind de SMERENIE, în special crini
cu narcotice parfumuri.
Sã fi descoperit ºi aceºti pelerini tânjirea
dupã „sufletul fecioarã”, nevoia de tãmãduire
ºi de calvar, sau poate sunt aduºi aici de
„crucea” ultracunoscutã a „stareþului” prin
vocaþie ºi de prea modernul lui calvar?
Da, a pãtimit mult acest Zian!
Nãscut într-o modestã aºezare pierdutã
prin Munþii Apuseni, a urmat Facultatea
de Medicinã dar ºi Institutul de arte
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
strada Gramont a doctorului Atanase
Zega, soþul ultimei nãscute, Victoria, a
perechii-fondatoare Vasile ºi Bojia.
Familia traverseazã solidarã infernul,
luptând pentru supravieþuire cu eroismul
cotidian ºi anonim al atâtor alte destine
similare.
Când, în 1995, dupã ani de procese,
mai norocoasã decât alþii totuºi, autoarea
reuºeºte sã reintre în posesia conacului de
la Arcuda, gãseºte un dezastru absolut.
Proprietatea înfloritoare care fusese
naþionalizatã, a devenit o ruinã într-o junglã
de bãlãrii. Arbori, livezi, acareturi, clãdiri
au fost cu totul distruse.
Este o poveste multiplicatã în fond de
mii de ori, istoria distrugerii unei clase de
mijloc educate, serioase, muncitoare ºi
socialmente utile, a cãrei tragedie a marcat,
din pãcate, indelebil, istoria þãrii.
Nu este, prin urmare, datoritã
semnificaþiei sociologice, un document de
interes pur privat, ci un document social,
care meritã cunoscut ca o parte a istoriei
naþionale, ce meritã recuperatã. ªi care ar
merita sã serveascã drept model ºi altor
familii, instituþii, ºi comunitãþii locale
dornice sã-ºi conserve ºi sã-ºi facã
identitatea cunoscutã.
plastice, interesându-se, ca pictor ºi cãlugãr
de anatomie, fiziologie ºi geneticã.
A dobândit astfel arta de a gãsi în ochii
suferindului date esenþiale despre aºezarea
sufletului”. El a fost stareþ „prin vocaþie”
dar nu ºi oficial.
Dupã 1948 a ajuns la Mãnãstirea Prislop
unde a rãmas pânã-n 1959 ºi unde odihneºte
astãzi. Apoi a fost arestat, persecutat, þinut
în temniþe ºi trimis la muncã forþatã la
Canalul Dunãre – Marea Neagrã.
Mai târziu a lucrat în atelierele
Patriarhiei ca pictor de icoane.
În timpul vieþii, pãrintele nu a publicat
nimic, deºi astãzi însemnãrile sale
personale, gândurile ºi experienþele i-au fost
consemnate în mai multe cãrþi de cãtre
martorii existenþei sale.
Dacul Zian vorbea ºi despre sora
moarte ce „ne dezleagã de toate de aici –
de ispite, de cãderi, de pãmânt…de
necazuri”. Ea este menitã, de vrem sau nu,
sã ne arate adevãrul.
Arsenie Boca, Zian, referindu-se la
tristeþea lui Isus dar mai cu seamã la a sa,
ne mai încredinþa urmãtoarele sale gânduri
– „ªi nu e decât o tristeþe, aceea de a nu fi
stea, de a nu fi sfânt”.
31