Lupii moraliºti

de þãran ºi nobil român
ºi mã întreb de fiecare datã, tot
mai nedumerit ºi mai uimit:
„De unde oare atâta tristeþe,
de ce atâta durere la un astfel de om,
hãrãzit de Creator, cultivat ºi instruit,
la acest fiu de protopop ºi nepot de baron?”.
ªi, ca într-o strãluminare, îmi dau seama,
de fiecare datã, de ce marele bãrbat
mã priveºte cu atâta durere ºi compasiune
din fotografia sa.
Cioran îmi vorbeºte,
mi se destãinuie ºi parcã se întreabã
„Cum, Doamne, sã nu te inunde durerea
ca o apã mâloasã, cenuºie ºi grea,
cum sã nu te copleºeascã tristeþea,
precum o vipie arzãtoare, când,
contrar a ceea ce credeai iniþial, constaþi,
cu stupoare, cã faci parte dintr-un popor
care, în loc sã lupte ºi sã se sacrifice
pentru a trãi mai bine ºi mai frumos,
preferã sã vieþuiascã oricum, târându-se,
umilindu-se, autodevorându-se
ºi sã piarã de foame ºi în mizerie moralã,
în dispreþul unanim ºi profund
al celorlalte naþii”
Aºa îmi zice din poza sa alb-negru
Emil Cioran ºi, înþelegându-l,
aceeaºi durere ºi aceeaºi tristeþe
mã cotropesc iremediabil, de fiecare datã,
brãzdându-mi ºi mie faþa ºi încleºtându-mi
ºi mie inima ºi sufletul...
2012
ºi uºuraþi-vã fãrã nici o jenã, adicã produceþi
poezie,
artã nouã, ºi faceþi abstracþie de priveliºtea,
zgomotele ºi mirosurile aferente,
ºi aºa pute peste tot de trãzneºte...
Printre icnete, vâjâituri ºi bubuituri puteþi striga
ºi lozinci precum „Trãiascã cãcarea lumii”,
pentru cã, într-adevãr,
acest fenomen este extrem de prolific
ºi poezia voastrã în pas cu el, aºa cã scremeþi-vã
cu forþã, fãrã nici o reþinere, neopoezia e cu voi...
Notã: Vã rog sã îmi scuzaþi cacofonia din
lozinca de mai sus ar fi trebuit sã spun
„Trãiascã a lumii cãcare”, dar n-am fost
atent, m-am grãbit, asta e...
dor de þâþã
În pruncie marea lui atracþie,
ca a oricãrui copil de altfel,
a fost sânul lãptos
al mamei sale.
În tinereþe l-au încântat
pânã la extaz
sânii tari ºi frumoºi ai iubitei.
Mai târziu s-a îndrãgostit
de þâþa ulciorului cu vin
acum, matur fiind
se întreabã obsedant:
„Moartea o fi având þâþe?”
2010
2000
noua condiþie a poeziei
Afirmã unii cã poezia clasicã a devenit anacronicã
ºi plicticoasã, cã poeþilor (ºi cititorilor)
supranumiþi neomoderniºti, transfrontalieri etc.,
le repugnã rima, vraja metaforei,
frumuseþea epitetului ºi a comparaþiei
sau a jocului de cuvinte,
cã poezia clasicã este de acum depãºitã, mucegãitã,
fiind de mai mare efect
adresarea fãrã ocoliºuri stilistice,
exprimarea vulgarã sau scabroasã
având un impact mult mai mare...
Spre exemplu, chiar despre nevoile fiziologice,
se spune cã este cool
sã te adresezi cât mai pe ºleau, fãrã pudoare,
cãci astãzi, argumenteazã neomoderniºtii,
nici fetele de ºcoalã primarã nu mai zic
merg sã fac pipi, ele rostesc cu toatã graþia
ºi candoarea vârstei mã duc sã mã piº
În felul acesta, autorii de poezie transfrontalierã
vor avea, afirmã ei, puzderie de cititori,
succes de librãrie ºi, bineînþeles, bani...
În consecinþã, „poeþi din toate mahalalele,
uniþi-vã”
indiferent de naþionalitate, vârsta sau sex
daþi-vã jos blugii ºi chiloþii, prindeþi-vã de mâini
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
umblãtorul
Când m-aburcau lupii, nebunii
ºi-mi reproºau vechi îndoieli
reinvocam însemnul mâinii
ºi purcedam spre învoieli.
Îmi scârþâia a drum cãlcâiul
strivit de glezna-mi visãtoare
cãci mã muncea, mocnit, tehuiul
perfidul semn de întrebare.
Strãlimpede precum izvorul
o lacrimã-mi gemea pe brânci
dar îmi urmam, docil, piciorul
atras de tainele din stânci.
ªi-acum se leagãnã în noapte
lãmpaºul meu de umblãtor
mã-mpresurã nestinse ºoapte
ºi duhul blând al munþilor.
Eu merg, ºi tac, ºi mã închin
cãci de la vârf începe cerul
spre care-acced în pas senin
doar, doar îi voi afla Misterul.
1985
61