Lupii moraliºti

o punea sensibilitãþii. Pentru cã alegoria era
analiticã...” (Ch. Feidelson, Jr.).
Procedând în continuare la liposucþia
textelor antologate de D. Grigorescu, voi risca
un reportaj istoric-cultural, inventariind
climatul anului 1850, când a fost tipãrit(ã)
„Litera stacojie”. Prin urmare: „Istoria
Americii. Populaþia celor 30 de state:
23.191.876; catastrofalã epidemie de holerã în
Westul Mijlociu; un incendiu distruge aproape
în întregime San Francisco; California, al 31-lea
stat; Congresul voteazã «Legea sclavilor
fugiþi» care ordona ca sclavii refugiaþi în nord
sã fie înapoiaþi stãpânilor; iul. 9.Preºedintele
Taylor moare; vicepreºedintele Millard Filmore
devine al 13-lea preºedinte. Cultura ºi
literatura americanã. Longfellow: La malul
mãrii ºi lângã foc; Whittier, Cântecele
muncii; Hawthorne, Litera stacojie; Melville,
Tunicã-albã; Taylor, Eldorado; Emerson,
Oameni reprezentativi; Allston, Prelegeri
despre artã; Copway, Istoria tradiþionalã a
naþiunii Ojibway; [primul numãr din]
«Harper’s Monthly Magazine». Literatura
universalã. Dickens, David Copperfield;
Chateaubriand, Amintiri de dincolo de
mormânt (Fr.); Tennyson, In memoriam
(Angl.).” Dintre primele/ultimele ecouri la
apariþia romanului: „Sã privim o clipã la Litera
stacojie, la patosul subiectului ºi la scenele lui
tragice. Toatã lumea e de acord cã aceasta e o
capodoperã a teroarei morþii ºi a remuºcãrii;
suntem cuprinºi de admiraþie pentru felul în
care pãtrunde în sufletul celor ce suferã. ªi,
totuºi, cine a vãrsat o lacrimã la lectura acestei
cãrþi inimitabile? Cred cã nimeni. Cartea nu
ne miºcã pânã la lacrimi; ea nu ne trezeºte
niciun sentiment de durere cutremurãtoare aºa
cum se petrec lucrurile cu marile tragedii; nu e
emoþionalã în înþelesul obiºnuit al cuvântului,
dar nu e nici lipsitã de profunzime... Ce trãsãturã
curioasã e scrisul sãu, ce atitudine stranie a
omului faþã de luptele morale ºi de agonia
naturii umane aºazã aceastã carte într-un loc
atât de diferit de cele ale altor romane?” (P. E.
More, 1901); „Simbolul cel mai complex al
acestei cãrþi construitã din simboluri e acela
al literei stacojii, interpretatã în felul sãu de
fiecare personaj al romanului: pedepsirea
pãcatului, pentru puritani; nedreptate pentru
Hester; veºnicã acuzaþie pentru pastor; mister
pentru fetiþã. Suntem bucuroºi cã Litera
stacojie e, la urma urmei, ceva mai mult decât
un experiment ºi nu trebuie sã fie privitã
neapãrat ca un pas fatal. Ea cautã sã se ridice
de la compoziþia mãruntelor povestiri la
romanul istoric; ºi folosim expresia cautã fãrã
vreo semnificaþie minimalizatoare, pentru cã
ea e, în chip mãrturisit, o încercare a puterii
mai hotãrâtã decât eforturile fãcute pânã
acum, ºi a fost proiectatã ca parte a unui ciclu”
(A. C. Coxe, 1851).
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
În oraºul Boston, într-o perioadã incertã
dintre deceniile patru-cinci din sec. al XIX-lea,
puritanii locului, adicã aproape toatã populaþia,
ridicã un soi de eºafod lângã închisoarea urbei,
pe care pãºeºte o tânãrã, Ester, þinându-ºi la
piept fetiþa, spre a suporta supliciul unui blam
public „la stâlpul infamiei”. E pedepsitã de
autoritãþi, în consens cu opinia generalã,
pentru Adulter – scriu cu majusculã deoarece
litera stacojie, cusutã pe rochia ei, reprezintã
iniþiala acestui cuvânt; cãsãtoritã în Anglia,
retrasã în SUA, unde va naºte clandestin, ea
refuzã cu obstinaþie sã destãinuiascã
autoritãþilor, inclusiv ecleziastice, cine-i tatãl
natural al fetiþei sale; acesta se va dovedi, spre
final, a fi fost chiar pastorul tânãr în ale cãrui
predici comunitatea bostonianã credea
orbeºte; soþul înºelat (sic! cãsãtoria ca atare,
pare a sugera scriitorul, nu s-ar fi consumat,
privind din perspectivã sexualã...) o
urmãreºte, poposind la Boston ca medic
(-alchimist...) ºi îngrijindu-se persuasiv ºi diabolic
de... sufletul contorsionat al pastorului
care, într-un finiº patetic, se autopedepseºte
chiar pe eºafodul unde Ester suferise blamul
colectivitãþii, deposedându-l pe soþul oficial,
medicul-alchimist, de obiectul rãzbunãriipânã-la-capãt;
obligaþia de a purta, ca pe-un
stigmat, litera stacojie, ani de-a rândul o
transformã pe Ester într-o martirã a cãrei
„vinã” iniþialã, estompatã cu vremea ºi chiar
anulatã de unii dintre „judecãtorii” ei, rãmâne
doar un pretext... al amintirilor; deloc
revoluþionar, emancipat (peste câteva
decenii, un Tolstoi, un Ibsen, un Strindberg
se vor revolta literar superior, cumva
închizând subiectul), autorul concepe acest
personaj feminin ca pe-o victimã a doi bãrbaþi,
amantul ºi soþul, când de fapt ea e o victimã a
societãþii bostoniene a timpului; fata ei, Pearl
[= perlã], va creºte, urmând un traseu
sufletesc propriu ºi detaºat cu vremea de
pedeapsa suferitã de mamã, o mamã ce va
continua sã trãiascã cernit, într-o claustrare
(= onestitate umilã) admisã ca de la sine...
N. H. scrie mai puþin întortocheat decât
Melville (:„Moby Dick” apare la scurtã vreme
dupã „Litera stacojie”) ºi mai puþin captivant
decât Poe (care, în fond, e genial ºi ca poet ºi
ca prozator) – cel cu care nu prea înþeleg azi,
în sec. al XXI-lea, de ce a putut sã fie
comparat, dincolo de faptul cã au compus
literaturã simultan...). O mostrã probantã:
„Ieºindu-ne în cale chiar în pragul istorisirii
noastre, care va începe din acest loc nefast,
ne-ar fi greu sã nu culegem o floare ºi s-o
dãruim cititorului. Sã sperãm cã va putea servi
drept simbol pentru dulcea floare a moralitãþii
care se va gãsi, poate, în drum sau va însenina
întunecatul deznodãmânt al unei poveºti
despre fragilitatea ºi suferinþa umanã.”
ª.a.m.d. (Sau, la fel de bine: no comment).
53