Lupii moraliºti

de forþe. O dualitate în miºcare, un firesc
– natural ºi un echilibru etern posibil al
perpetuãrii omenescului. Toate femininele
lui Cristian Bãdiliþã sunt asimilate câmpiilor
elizee – insule ale celor fericiþi, atunci când
sunt tangibile, dar ºi parte din lumea
subpãmânteanã pentru cei ce pãcãtuiesc,
conform unor legende strãvechi.
Simplitatea poeziei se reflectatã la autor
prin austeritatea trãirilor obiºnuite,
purificate ºi esenþializate: „Cu buzunarele
deschise trec/ prin inima iubitei ºi mã-nec/
parfum de trestii blonde mã-mpresoarã/
ochii þi-i sorb, zvârlugi, din cãlimarã,/
iubito, dacã pleci la drum, sã-þi pui/ o pânzã
de corabie-n cãlcâi/ iar briza gurii mele-o
sã te poarte/ prin ceaºca lumii pânã peste
moarte”. (Briza). Mesajul constant al
textelor deconspirã alianþa perpetuã,
simbolicã ºi metaforicã, între femeie din
Itaca ºi bãrbatul ce-ºi petrece zilele în
nacela unei montgolfiere. Tot spaþiul dintre
aceste douã polaritãþi ale lumii devine
cãutare, aºteptare, tatonare, vânare,
renunþare, visare. Posibilitãþile (re)întâlnirii
multiplicate dintre Adam ºi Eva au
întotdeauna forþa misterioasã a vieþii ºi a
creãrii lumii din nou. Din nou ºi din nimic,
exact ca lumea dintâi. Poemele lui Cristian
Bãdiliþã sunt configurãrile unor stãri
subiective, lucide, metode de introspecþie,
demontãri fictive ale unor edificii sufleteºti
complicate, scenarii imaginative de o
voluptate reþinutã.
Pe tot parcursul cãrþii lirismul lui
Cristian Bãdiliþã capãtã virtuþi sonore,
confirmând o afirmaþie din Manifestul
amintit: „Dacã nu place, nu e poezie.
Provine din gratuitatea harului ºi produce
jubilaþie intelectualã, psihicã ºi esteticã. Lasã
în cititor sau ascultãtor o senzaþie de
neuitare…”. Ivite spontan, romanþa,
cântecul de lume, poemul livresc, converg
dupã Alex ªtefãnescu la creionarea
pitorescului balcanic al autorului, care
trãdeazã sonoritãþi evanescente din
Eminescu, din Miron Radu Paraschivescu,
din Minulescu sau Dinescu. Poezia lui
Cristian Bãdiliþã este însã suficient de
amprentatã de personalitatea autorului ei
în aºa manierã încât devine cu uºurinþã
marcã personalizatã: „Caaaaoooouuuurrã/
mi se face dor de ea/ ca o primãvarã pe
rug/ ca o urã sfinþitã sã bea/ ambrozia de
sub crug// Ca o toamnã ce se sinucide
încet/ ca un înger implorând bacºiº/ ca un
oarecare poet/ existând pe furiº// Doamne,
cât de dor mi-e de ea/ latrã sângele-n inimi
strãine/ plictisitã-i cenuºa din mine/ ºi-i prea
jos ca sã poatã cãdea.” (Cantilenã). El
filigraneazã cu pasiune, ca ªerban Foarþã
ºi distileazã adesea detaºat, ca Emil
Brumaru. Este un imagist cu lirism sonor
ºi senzual, care a gãsit în poezie un limbaj
al admiraþiei vieþii. Poezia umple (con)textul
decupat din realitate, redimensionând
dimovian tablourile din jur: „O, frumoasã,
caldã Salomee/ gleznei tale vreau sã mãnchin/
ºoldurilor coapte de pornee/
pântecului ce n-a fost virgin/ ochilor stãtuþi
ca dupã zile/ de beþie cruntã ºi desfrâu/
tãlpilor cu unduiri tiptile/ mirosind a lan
pustiu de grâu/ braþelor fãcute sã cuprindã/
laolaltã regi ºi sfinþi calici/ zvâcnetelor tale
din burici/ ºi fãpturii tale, ºerpuindã,/ pãrului
crescut de-atât oftat/ pân’ la talpa iadului,
ºi frunþii/ care-n paiºpe cioburi s-a crãpat/
dupã dorul ºi plinirea nunþii./ O, frumosã,
purã Salomee/ la picioare lasã-mã sã-þi cad/
ºi primeºte azi, printre trofee,/ capul meu
eretic ºi nomad”. (Trofeul). Volumul poate
fi privit ca un cântec de adorare a perechii,
din care femeia reprezintã jumãtatea
necesarã. Ei îi sunt adresate cântecele ºi
descântecele, contopind uneori valenþe
eminesciene ºi nichitiene: „Vino dragã,/
vino dragã sã te mângâi/ peste umeri, peste
ºolduri/ ºi de mine sã te mântui/ ºi de toate
sã te mântui./ Vino dragã mai aproape/
intrã-n mine ca-ntr-un râu/ zdrenþuit ºi
fãrã ape/ mai aproape, mai aproape/ ochii
tãi în trup sã-mi sape/ gropi adânci/ ºi-n
gropi sã-ngroape/ mânzul dulcelui
desfrâu.”(Descânt).
Asistând la spectacolul poemelor de
dragoste ºi amor din poezia lui Cristian
Bãdiliþã, ontologia îºi reînnoieºte parcã
oferta trãirii. Din punct de vedere teologic,
nici calea mântuirii nu este în conflict cu
poezia: „Pe câmp abia ieºit/ din scutec/ la
luminã/ se plimbã galeº-galeº/ fiinþa mea
deplinã,/ iar soarele deasupra ei/ presarã
puf/ de paºnici miei.” (Cronicã
paradisiacã). Poate cã realitatea se
corecteazã prin forþa/puterea credinþei,
aceasta întreþine ochiul sacru care
adulmecã starea de graþie.
Fatã frumoasã este un volum lipsit
de artificii estetice, tehnicile poetice
lipsesc parcã ostentativ, accentul cade
liber pe subiectivitatea trãirilor ºi a
revelaþiilor auctoriale. Gândurile/
gesturile/vorbele devin poezie, iar ea
schimbã la faþã realitatea. Poemele lui
Cristian Bãdiliþã se unesc într-o emergenþã
a stãrii de a fi viu. Poezia e vie, ea umple
spaþiile libere din limbaj, acoperã
imperfecþiunile, absenþa din cuvinte.
Poezia lui Cristian Bãdiliþã are un sâmbure
sacru, deºi abordeazã lumea profanã. Sub
stigmatul jocului matur el întrupeazã
poezie în mod singular, eliberându-i
eufonia, ajutând-o sã iasã la suprafaþã.
Poezia devine aºa cum trebuie sã fie – o
izbândã în sine, un triumf al înþelesului
peste retorica tuturor neînþelesurilor.
44 LITERE – Revistã lunarã de culturã a Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni