Lupii moraliºti

BREVIAR
Barbu Cioculescu
Un om se apleacã *
asupra trecutului tãu era titlul uneia
dintre cãrþile din colecþia „Energia” a Fundaþiilor
Regale, de sub îndrumarea unchiului Radu.
Întrucât la revista aceluiaºi for conlucrau fraþii
Radu ºi ªerban – tata avea o rubricã
permanentã –, adversarii de extremã dreapta
denunþau prezenþa la Fundaþiile Regale a
„dinastiei Cioculeºtilor”. Cu ºi mai mare vâlvã
când, plecând Radu Cioculescu în concediu, îl
lãsase în loc pe Mihail Sebastian – ºi nu pe un
bãºtinaº arian. Junele Barbu Cioculescu n-a
apucat sã se adauge dinastiei, lotul de versuri
prezentat Caietului Fundaþiilor, în unul din
ultimele numere ale acestuia neprimind viza lui
Camil Petrescu, nemulþumit de refrenul uneia
dintre poeziile înfãþiºate: „Lie, blândã Lie...”
care-i amintea de o altã „Lie, blondã Lie...”
Cartea insului aplecat asupra trecutului
sãu n-a îmbãtrânit în biblioteca mea, pe atunci
procedam cu cruzime, vânzând cãrþi, ca sã
cumpãr altele. În acei ani nimeni ºi nimic nu mi-ar
fi dat de înþeles cã va veni vremea când mã voi
apleca la rându-mi asupra propriului trecut.
Pe atunci, liber ca pasãrea cerului, în
plinãtatea puterilor ºi încãrcat de speranþe,
izgoneam pânã ºi din gând ideea oricãrei
înregimentãri, gustând, în schimb, toate orele
zilei. Numai cã o slujbã, o slujbuºoarã, o
slujbuliþã trebuia gãsitã. Oaia neagrã avea sã
behãie pe la porþi. Deviza defunctului nostru
chiriaº Andrei Bonyhady, cum cã oriunde e o
necesitate apare o posibilitate se verifica, însã
cu amendamente. Privind trecerea de la
posibilitate la probabilitate. Totuºi, bunul meu
prieten Alexandru Missirliu aflã în lungul zid
al paradisului o spãrturã, pentru el ºi prietenii
lui: „ªcoala de norme”, direcþia poduri ºi ºosele
a Sovromconstrucþii nr. 6, din Capitalã. Care
primea candidaþi fãrã cine ºtie ce afundare în
dosarul de cadre. Fãrã nici una, chiar.
Ca elev normator se chema cã sunt în
câmpul muncii – obsesia acelor vremuri –
aveam o indemnizaþie de o sutã cincizeci de lei
pe lunã, concurând „renumeraþia” lui Pristanda
– ºi luam cu osârdie note dupã explicaþiile
profesorului, Vintilã Cocâlteu pe nume – fãrã
nici o legãturã cu omonimul sãu poet. Lumea
din bãnci aduna ambuscaþi din categoriile
* Din volumul în pregãtire la Editura Bibliotheca
intitulat Amintirile unui uituc – Exerciþii de
memorialisticã, vol. II.
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
sociale pe care le-ar fi respins oricare ºef de
cadre responsabil, tineri ºi mai bãtrâni, bãrbaþi
ºi femei, un fost secretar general în Ministerul
de Externe, grupul de excluºi de la Facultatea
de Drept – ºi poate de la încã alte instituþii de
învãþãmânt, dar ºi o fugarã de acasã – Ifigenia
– Figi, între amici. De acasã, în caz cã avusese
aºa ceva. Dudui cu unghii fine, totdeauna
ojate, partenere la masa de bridge, ºi, poate
chiar ºi vreun personaj bizar, cu vocaþie de
constructor de drumuri ºi ºosele. Odrasle ale
vechii elite se întruneau într-un pod de locuinþã,
trecând printr-un coridor unde atârnau
ciozvârte de osânzã, puternic mirositoare,
pãstrate pentru vreo cantinã. Sosit acasã, dupã
orele de curs, scoteam cojocelul pe care mi-l
fãcuse mama dintr-o vestã mai largã de stofã,
ºi-l puneam pe balcon, sã piardã mirosul de
mascur, peste noapte. Unui normator i se
cereau cunoºtinþe de matematici, spre a calcula
cantitãþile de pãmânt scoase, cele de asfalt
aºternute, volume, aceleaºi cunoºtinþe care-mi
torturaserã zilele în liceu. Nici aici nu mi le-am
însuºit ºi dacã tema de examen final nu ne-ar fi
ajuns cu o noapte înainte în faþa ochilor,
printr-un exces de bunãvoinþã al secretarei
ºcolii – fiica profesorului de drept administrativ,
la facultate, nu ºtiu ce s-ar mai fi întâmplat. O
foaie de hârtie, care împãturitã intra în buzunar,
a fost Diploma. Cea de la bacalaureat avea în
efigie chipul regelui Mihai. Nu numai cã mi s-a
înmânat diploma – o adeverinþã, de fapt, dar
mi s-a suflat cã aº putea sã mã angajez ºi în
altã parte. Sovromul n-avea nevoie chiar de
toþi absolvenþii. ªi deloc de poeþi.
A fi normator era mai mult decât a fi
pontator, foºti popi, inspectori financiari,
diplomaþi, magistraþi, militari deblocaþi, de la
infanterie, mateloþi, mai tineri, mai copticei
pãtrundeau în paradisul acestei bresle, unii,
precum admirabilul meu amic ºi strãlucit genealogist
Jean-Nicolas Mãnescu, pe întreaga
perioadã a vieþii. Aºa cum, în posesia unei
diplome juridice, n-aº fi fost un judecãtor pe
mãsurã, procuror, grefier ºi nici mãcar arhivar,
nici în meseria de normator n-am pus suflet.
Deºi noua calificare de referent tehnic II
asigura un salariu de opt sute cincizeci de lei
pe lunã, cu prime trimestriale de câte alte trei
sute – pe o scarã unde alþi lefegii se
mulþumeau cu trei sute cincizeci de lei, iar un
salariu de ºase sute nu era de refuzat.
5