Lupii moraliºti

care l-am intitulat „Aplecarea trestiei”, ºi trec
în revistã anii, vreo douãzeci la numãr, când
m-a legat de omul, împãrþit între un temperament
tumultuos ºi o concentratã vigoare
emoþionalã, genul de prietenie prin care ne-am
descoperit reciproc.
Încerc sã privesc la cazul Eugen Barbu, fãrã
prejudecãþi. În portretul pe care i-l dedic mã
lovesc de cãutãri, dispute ºi crize care m-au adus
în pragul ireconcilierii. Fãrã sã trag din amplul
material adunat o concluzie simplificatoare,
sunt decis sã nu cultiv o singurã clipã mutilãri
ºi eliminãri, sã nu pierd pe drum delimitãri care
ne-au încãierat (vorbind la figurat).
Nici laude neaºteptate, nici rezerve
neavenite nu modificã linia acestor
consideraþii. Refuz, în contextul schiþat, sã
cedez tentaþiei de a-l nega pe E.B. pentru ce
nu a realizat. Mã las condus dupã principiul
cã performanþele literare nu pot rãmâne un
privilegiu de care au parte numai câþiva autori
asociaþi bibliografiilor statice, concepute din
impulsuri fãrã susþinere desluºitã.
În luna mai 2007, la Sibiu, în cadrul unei
mese rotunde, s-a auzit opinia cã în literatura
românã actualã nu toþi scriitorii de valoare
trãiesc esteticeºte pe pãmântul care le-a hrãnit
apetenþele, proiectele.
Ar fi Eugen Barbu genul de scriitor mai
puþin confirmat de incisiva lui inspiraþie decât,
sã zicem, Constantin Þoiu, George Bãlãiþã,
Augustin Buzura, Octavian Paler? Rãspunsul
care se cere dat este unul singur. Nu golurile
fac o literaturã. Ca atare mi se pare indicat sã
epurãm exegezele de confuzii. Una, neîndoielnic,
þine de politica deciziei greºite potrivit
cãreia, intransigenþe dizolvante legitimeazã
orizontul, ne scuteºte, chipurile justiþiar, de
nume incomode, cu miros de fum ºi mucegai.
Debutul lui Barbu nu anunþa cariera de
mai târziu, fiind în bizar contrast cu subiectele
ºi scriitura volumelor care vor urma. Naraþiuni
simple, pe teme sportive, „Tripleta de aur”
(1955) e un exemplu de prozã fãrã veleitãþi, ca
ºi naraþiunea „Munca de jos”, din acelaºi an.
Sunt apariþii oarecare, le pomenim ca sã
marcãm ieºirea bruscã din banalitate cu
„Groapa”, romanul venit din altã matrice,
explozivã, maturã.
Omul trebuie judecat la fel. Nu are sens
rãtãcirea în consideraþii colaterale fãrã sã
observãm cum, în literatura sa, condeiul
prozatorului preferã delimitãri netede de
„romanþare”. Deºi, chiar în domeniul delicat
al „subiectelor mici”, ca „Pe ploaie”, angajeazã
varietatea de sentimente cu care le-a asigurat
diversitatea, forma lui de a polemiza cu o
cohortã de critici rãuvoitori. Numai în trecere
ºi fãrã sã insist, „povestea” la Eugen Barbu
face parte din viziunea picturalã, decisiv fiind
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
fermentul, propulsorul de energii, þesut între
esenþialitatea epicã ºi complicaþiile aventurii,
nevoia acesteia de descãtuºare.
Cert, publicul l-a primit – în primul rând –
pe romancier. Printr-o serie de influenþe a
marcat, în anii ’60-’80, filonul parabolic,
geografia atmosfericã, plinãtatea de lexic a
unor categorii de personaje simultan
indecente ºi, pe alte planuri, sublime. Ascuns
în plãmada abil susþinutã, amãnuntul
controleazã pitorescul, îl ajutã sã fumege,
oferã lui Barbu puterea de demistificare ce l-a
ferit de convenþional.
Valoarea literaturii în discuþie provine din
inventivitatea cu care autorul surprinde
dezmãþul, decapitarea simþurilor, aureola
ceremonialã din pricini politice, din
intoleranþã, ca suiºuri de imagine, atingeri de
clape strânse într-o plasmã unicã. Am avut
demult impresia cã Eugen Barbu a pus cel
mai înalt accent pe imagologie, pe efluvii
obsesionale, caracteriale în intenþia edificãrii
acelei ierarhii de identitãþi simbolice potrivite
cu umbrele rotitoare ce populeazã un autentic
dialog real-ireal.
Cred cã scriitorul nu este singur în
aceastã etapã cu cerinþe explicite.
Din fericire, ca sã rãmânem în acelaºi
registru, am renunþat la abordarea pasionalã
ºi în cazurile, evident respectabile, dar sub
raport moral cu „impuritãþi”: Mircea Eliade,
Dan Botta, înaintea lor Octavian Goga.
Francezii nu au procedat altfel tot în situaþia
unui „colaboraþionist” cu ocupanþii germani,
Louis Ferdinand Céline. Au separat opera de
erorile omului public, fãrã sã se opunã
exigenþei strict estetice.
Sub calmul exprimãrii neutrale sã ieºim,
pãstrând controlul motivãrilor, din rãceala
mortificantã faþã de artistul Eugen Barbu. El este
acum în lumea umbrelor. Ne-a rãmas, în schimb,
lumea pe care a creat-o, cu obstinaþiile, izbãvirile
de osândã, incertitudinile ei chinuitoare.
Este, mai presus de orice, vremea
regãsirii valenþelor valabile din literatura
nervoasã, abil construitã, în tipar pregnant, a
celui care, cum spunea Mihai Sebastian
despre un coleg de breaslã, nu a fost un accident
ci un destin. Pentru valabilitatea
argumentelor mele stau mãrturie cele câteva
scrieri absolut reprezentative: „Groapa”,
„Princepele”, „Sãptãmâna nebunilor”. Nu
doar acestea ne stau la îndemânã, Eugen
Barbu a mai semnat cinci culegeri de nuvele,
reportaje, abundente intervenþii polemice.
Locul lor este în actualitatea esteticã, aparþin
unei etape de adâncime, indiferent ce cred
detractori, prin definiþie, expropriabili.
Rezumând: Eugen Barbu ne-a dãruit
scrieri ce rãmân. Am pierde mult sã nu le facem
loc, la vedere, în rafturile bibliotecii.
13