Lupii moraliºti

– Mulþumesc, iepuraºule, spuse zâna.
– Dacã îþi va fi dor de mine, cheamã-mã
pe ospeþe, reluã vorba iepuraºul. Fetiþele
acelea, de care îþi vorbesc, mã cheamã
totdeauna la zilele lor de naºtere.
– Bine, numaidecât. Însã eu nu ºtiu ce
înseamnã „sã-þi fie dor”.
– Ei, cum sã-þi explic... Uite, tu acum ai
vrea sã fii înapoi în Þara Zânelor, sã le vezi,
sã le auzi cântând.
– Tare aº vrea.
– ªi parcã simþi cã te suge ceva în piept,
ºi nu-þi gãseºti locul, aºa e?
– Aºa e, aºa e! ªi mica zânã se bãtu cu
amândoi pumniºorii în piept. Uite aici, aici mã
suge grozav.
– Vezi? Anume asta ºi înseamnã sã-þi
fie dor.
Pe când vorbeau ei aºa, prin crengi trecu
o adiere de vânt ºi se lãsã rãcoare.
– Vai, mi-e frig, spuse micuþa strângându-ºi
aripioarele, dar ele n-o încãlzirã.
Iepuraºul o privi compãtimitor ºi o grãbi:
– Îmi pare rãu cã ne despãrþim atât de
repede, dar trebuie sã pleci. Noaptea, în
pãdure se lasã frigul ºi s-ar putea sã rãceºti.
Mica zânã îºi desfãcu iarãºi aripile, le
potrivi pentru zbor ºi þâºni în sus.
– Mãcar nu mi-ai spus cum te cheamã!
strigã iepuraºul din urmã.
– Laila mã cheamã, Laila!
Ea se ridicã peste vârfurile copacilor, pluti
pe deasupra pãdurii, ºi iepuraºul îi urmãri
zborul pânã ajunse un punctuleþ, apoi se
pierdu cu totul din vedere.
Zburã mica zânã cât zburã ºi iatã cã zãri în
sfârºit zidurile înalte ale oraºului, între care casa
cea cu balcoane roz se înãlþa asemenea unei
cetãþui. Ea pluti în jurul casei pe deasupra
sârmelor de troleibuz, se apropie pe rând de
toate ferestrele ºi abia când zãri printr-un geam
pe cele trei fetiþe, bãtu încetiºor cu aripioara sã
i se deschidã. Dar ele n-auzirã deodatã.
Ea bãtu ºi bãtu cu insistenþã, gonitã de
frigul nopþii ce se lãsa înstãpânindu-se peste
tot, ºi când crezu de acum cã va muri de frig,
acolo, lângã geamul acela fãrã urechi, fereastra
se deschise ºi un val de aer cald o pofti înãuntru.
Ea intrã în zbor ºi se aºezã direct pe
candelabru, urmãritã de ochii lãrgiþi de mirare
ai copiilor.
Cam aºa a fãcut cunoºtinþã cu trei copii
de pe Pãmânt mica Laila ºi a trãit cu ei
împreunã o varã, o toamnã, o iarnã ºi o
primãvarã. Dar ºi patru anotimpuri au fost prea
de ajuns ca sã le ajute sã vadã ºi sã audã ceea
ce nu poate vedea ºi auzi oricine.
Fetiþele au început a înþelege graiul
plantelor, pãsãrilor, tuturor vietãþilor. Dar mai
important ca toate era cã, dupã undele de aer
ce pluteau peste Pãmânt, ele prindeau melodii,
cuvinte, întâmplãri din trecut, prezent, viitor.
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
Laila cu glãsciorul ei cristalin avea o
putere magicã asupra naturii înconjurãtoare.
Þânþarii încremeneau în zbor când vorbea ea,
porumbeii veneau aproape de tot ºi-i
ciuguleau fãrâmiturile din palmã, iepuraºul,
prietenul ei cel mai devotat, trecuse ºi el cu
traiul la oraº. O singurã creaturã, pãianjenul,
n-avea ochi s-o vadã ºi, de-ar fi fost voia lui,
i-ar fi pus capãt zilelor cu cea mai mare plãcere.
Dar cum sã-i faci rãu unei fiinþe, care are
facultatea de a visa ce i s-ar putea întâmpla?
Da, micuþa zânã s-a visat într-o noapte în
burta hidosului pãianjen ºi a doua zi l-a
dezarmat cu totul, povestindu-i odiosul vis...
Astfel, plinã de surprize, trecu toamna
ºi veni iarna cu fulgi moi ºi pufoºi. Zãpada
acoperise pãmântul ºi troienele erau atât de
mari, încât nici cele trei fetiþe nu se
încumetau sã se plimbe, de teamã sã nu se
cufunde în ele.
În iarna ceea ninsese mai mult ca
niciodatã ºi Laila privea adesea prin geam
pulberea albã risipitã peste lume ºi se gândea
la surorile sale, zânele, care stau fãrã grijã în
þinutul lor de peste nouã ape ºi nouã hotare,
se bucurã de cãldurã ºi nici cã-ºi mai amintesc
de micuþa pedepsitã. Durerea cã au uitat-o
atât de repede o încerca aproape de fiecare
datã când rãmânea de una singurã în casã,
doar fetiþele ieºeau la plimbare uneori, se
duceau la film, la teatru cu pãrinþii lor º.a.m.d.
„Mãcar de-aº fi eu mai calea-valea, îºi zicea
ea, da’ aºa, nici încolo, nici încoace, nici tu om
ca toþi oamenii, nici tu zânã ca toate zânele.”
Venirea primãverii a mai înviorat-o, cãci
fetiþele i-au cusut o coftiþã, un paltonaº ºi au
hotãrât s-o ia cu ele în parc, la grãdina botanicã.
De acum înfloriserã piersicii ºi caiºii, din
pãmântul reavãn ieºeau aburi calzi, când
fetiþele au scos-o din casã pe Laila pentru
întâia oarã. Aºezând-o pe un trunchi de
copac, ele s-au luat cu joaca ºi nici n-au bãgat
de seamã cã un vânticel mai îndrãzneþ a dat
mica fãpturã jos de pe trunchi. Cãzând în
þãrâna rãzmuiatã de apele primãverii, ea se
înfundã aproape pânã la gât ºi, când fetiþele
înveselite de joacã s-au întors s-o ia, au
gãsit-o rebegitã de tot.
Zânele mari de obicei nu rãcesc ºi
buruienile de leac pe care le adunã cu atâta
strãduinþã pentru oameni le feresc de boli.
Mica zânã însã se îmbolnãvi rãu de tot.
Tuºea grozav ºi abia îºi trãgea suflarea.
Fetiþele se speriaserã de-a binelea ºi, când se
deciserã sã cheme în ajutor de acum pãrinþii
sau medicul, trãdând astfel existenþa micii
zâne, în casa cuprinsã de întunericul nopþii
se fãcu luminã ca ziua ºi ele vãzurã o femeie
tânãrã ºi frumoasã care stãtea surâzãtoare în
faþa lor cu un mãnunchi de ierburi în mânã.
(continuare la pagina 71)
69