Lupii moraliºti

acþioneazã efectiv. A face un lucru sau a
imagina cã îl facem reprezintã acelaºi lucru din
perspectiva creierului. A închide ochii, aratã
Doidge, ºi a ne imagina litera a, de exemplu, ºi
a o scrie efectiv, aceiaºi centri vizuali se
activeazã, iar între cele douã acte nu existã nicio
diferenþã. A acþiona ºi a imagina sunt similare
din perspectiva aceasta. Mai mult, a imagina
presupune o pregãtire suplimentarã a
creierului, pregãtire de care acþiunea nu
beneficiazã mereu prin instrumentele necesare
pentru a duce la bun sfârºit acest act. O
întrebare pertinentã este: dacã creierul nostru
este atât de plastic, de ce suntem atunci prinºi
atât de mult în a repeta mereu ºi mereu acelaºi
comportament? Pascual-Leone, un profesor
de neurologie la Harvard, spune cã de fapt
noi nu suntem de loc în aceastã situaþie a
repetãrii identice. Chiar dacã avem impresia
similaritãþii complete între douã acþiuni ale
noastre, de fapt sunt diferenþe enorme între
aceste acte pe care le percepem drept identice.
Creierul nu revine deloc la aceleaºi paternuri.
Este exact precum plastilina. Chiar dacã o
modelãm în aceleaºi forme,
moleculele nu mai sunt aranjate
în aceleaºi poziþii. Atunci, cum
de mai rãmânem noi înºine ºi
nu ne transformãm radical, atât
comportamental cât ºi psihic
interior? Acelaºi autor se
foloseºte de o metaforã pentru
a explica cum funcþioneazã
acest sistem. Creierul nostru
este precum un deal înzãpezit.
Noi ne dãm cu sania continuu
pe acest deal. Dacã dorim sã
urmãrim a aluneca pe exact
aceleaºi urme pe care le-am
lãsat la o coborâre anterioarã
– efectivã sau imaginarã – acest lucru nu se
va realiza niciodatã în practicã la fel. Sunt atât
de mulþi factori minori care ne pot influenþa
întru devierile mici de la aceastã traiectorie
încât nu se prea gãsesc exact aceleaºi urme
de la un capãt la altul al coborârii. Totuºi,
dupã o zi de sãniuº, putem sã privim forma
generalã pe care am trasat-o ºi vom observa
un fel de cale pe care am bãtãtorit-o. Urmele
se vor încadra între anumite limite, iar între
aceste limite se va constitui un anumit
„traseu”. Tot astfel sunt ºi traiectoriile
neuronale din creierul nostru.
De la aceste cercetãri pânã la a stabili o
legãturã foarte strânsã între gândire ºi
formarea ADN-ului nu este decât un pas. Dacã
imaginaþia (alias gândirea) poate modifica
plasticitatea creierului la fel de puternic
precum acþiunea coordonatã, oare gândirea
nu poate sã modifice ºi alte structuri
biologice? Bruce Lipton (The Biology of Belief
– Unleashing the Power of Consciousness,
Matter & Miracles 2005; The Wisdom
of Your Cells – How Your Beliefs Control
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
Your Biology 2006) merge pe aceastã pistã
destul de îndrãzneaþã ºi aduce argumente
destul de solide prin care se atestã aceastã
influenþã extrem de mare a gândirii asupra
corpului. Revenim aºadar asupra temei relaþiei
dintre spirit ºi materie... Ar trebui sã nu uitãm
cã aceste idei, înainte de a fi preluate de
metodele biologiei moleculare, a psihobiologiei
ºi de cãtre neuroºtiinþe au fost vehiculate în
cadrul filosofiei. ªi aici amintim doar pe ªt.
Lupaºcu, pe de o parte, ºi pe C. G. Jung ºi W.
Pauli, pe de altã parte. I-am separat pe aceºtia
deoarece gândirea acestor autori se referã cam
la aceleºi subiect dar privit din unghiuri
diferite. ªt. Lupaºcu, mai apropiate într-un fel
de Pauli, stabileºte o legãturã strânsã între
creier-pshic ºi lumea cuanticã. Creierul nu ar
fi decât un organ cuantic. Psihicul nostru nu
este decât o maºinãrie subtilã de tratament
cuantic – adicã de aducere a energiilor
cuantice, de punere în legãturã a acestor
energii cu energia biologicã, a materiei brute.
El scrie o carte – L’univers psychique. La fin
de la psychanalyse – în care anunþã nu numai
sfârºitul psihanalizei, dupã
cum vedem chiar din subtitlu,
ci propune ºi o alternativã
interpretativã mult mai
coerentã ºi mai vastã în
legãturã cu relaþia pe care
psihicul o are cu materia. El
stabileºte o întrepãtrundere
între trei tipuri de logicã – a
materiei, a psihicului ºi cea
cuanticã – care se întrepãtrund
încã de la apariþia vieþii. Psihicul
nostru nu este decât un „organ”
care leagã materia de antimaterie
în accepþiunea acestui
autor. Pe de altã parte, s-ar
pãrea cã spre acest tip de interpretare se
îndreptau ºi cercetãrile în comun ale lui C. G.
Jung ºi W. Pauli. Cei doi oameni de ºtiinþã ºiau
pus în comun cunoºtinþele pentru a explica
aceastã relaþie între lumea psihicã ºi lumea
cunaticã. Psihanalistul ºi fizicianul au ajuns
la unele concluzii care ne conduc spre aceastã
concluzie care are o asemãnare de familie cu
cea a lui Lupaºcu. În orice caz, ideea de bazã
este aceea cã trecând de la filosofie spre
biologie, ideile nu fac altceva decât sã capete
o confirmare experimentalã. Iar experimentele
care sã susþinã aceste idei care astãzi par
destul de îndrãzneþe, sunt din ce în ce mai
numeroase. Astfel, modul nostru de gândire
nu este doar un produs al funcþionãrii
maºinãriei biologice, fiind determinatã genetic,
pe de o parte, ºi influenþatã de mediu
pe de altã parte. Nu este doar o „secreþie”
subtilã a organismului. De fapt, a gândi
raþional nu este atât de economic pe cât ne
place nouã, oamenilor, sa credem. La scara
temporalã a existenþei vieþii pe pãmânt,
gândirea de tip raþional ºi în forma aceasta pe
79