Lupii moraliºti

valoric, adicã invarianta ca medie a tuturor
variantelor, originale ºi traduse în alte limbi,
receptate ºi estimate ca bunuri comune,
intrate cu trecerea timpului în conºtiinþa
artisticã a omenirii.
Revenind la întrebarea noastrã, se poate
aprecia cã, pentru istoria literaturii române,
Eminescu este suma esenþializatã valoric a
tuturor ipostazelor deveniri sale, de la
expresia iniþialã a manuscriselor tuturor
creaþiilor, proiectelor ºi manuscriselor sale,
cu tot ineditul ºi inefabilul lor, ºi pânã la opera
publicatã fie în dulcele grai moldovenesc,
din vremea sa (în reviste) ori din zilele noastre
(într-o ediþie recentã în 8 volume, publicatã la
Chiºinãu), fie în limba literarã actualã (din
ediþia Perpessicius). Pentru istoria
literaturii universale însã, Eminescu este
atât originalul românesc, cât ºi versiunile
acestuia în alte limbi (potrivit ultimului
nostru bilanþ, cel puþin 80 de limbi din peste
250 de þãri ºi teritorii geografice), care l-au
preluat, multiplicat, receptat activ, asimilat
chiar, prin aceasta sporind zestrea
patrimoniului cultural mondial cu o
contribuþie româneascã de primã valoare.
Eminescu este, aºadar, creaþia sa
originalã multivariatã, în limba românã ºi
în cea tradusã în limbi strãine, complinitã
prin contribuþiile de istorie ºi criticã
literarã, de evaluare ºi promovare ca valoare
naþionalã de dimensiune universalã.
Cercetãtorul de azi, dornic sã cunoascã
aceastã faþã integratoare a creaþiei
eminesciene, implicit în raporturile ei
internaþionale, gãseºte numeroase variante
ale acesteia în limbi strãine, de asemenea
exegeze cu explicaþii subtile ºi multiple, în
anumite privinþe dobândindu-se rezultate
aproape definitive, dovadã cã mesajul major
al poetului ca ºi al învãþatului erudit nu s-a
vestejit peste vreme, din adâncimea lui
continuã sã se lãmureascã alte ºi alte
înþelesuri, adresãri noi, prinse în epoci
succesive, bucuroase sã le rãspundã.
Mirajul eminescian continuã sã
fascineze astãzi mai mult ca oricând printr-o
faþã relativ nouã, anume prin puterea cu
care se afirmã ºi se integreazã în
patrimoniul universal – în formã scrisã
tradiþionalã, mai nou prin variate forme online,
poetul român cunoscând în prezent,
comparativ cu predecesorii sãi clasici ai
literaturii universale cele mai multe accesãri
pe canalele on-line – fenomen la care
asistãm îndeosebi în ultimele decenii, când
tãlmãcirea operei din ce în ce mai aproape
de original, precum ºi ecourile acesteia în
alte literaturi cunosc o circulaþie ºi o
rezonanþã cu adevãrat universalã.
(urmare de la pagina 14)
Echilibru ºi
comprehensiune
ªi, în fond, tot editorul îi furnizeazã
criticului ºi publicistului (dublat, de aceastã
datã, de un istoric literar ºi chiar de un memorialist),
un subiect care aici abia începe, dar
va putea genera sumarul unui alt volum, care
ar fi nimerit sã poarte chiar acest titlu: „Cãrþile
Bibliothecii”. Aici, în locul textului, a cãrui
valoare nu mai trebuie demonstratã, este lãrgit
contextul, în aºa fel încât, deopotrivã, omul ºi
opera ies în câºtig. Primul text de aceastã
facturã, publicat în revista „Litere” (nr. 1/
2008), îi este consacrat lui Mircea Horia
Simionescu, determinat, dupã lungi insistenþe
ºi dupã ce, s-ar pãrea, s-a convins însuºi cã
meritã, sã susþinã rubrica „Literaturã dusîntors”
în liliputana (pe atunci) publicaþie
gãeºteano-târgoviºteanã. Spre a ieºi, prin
aceasta, dintr-o crizã de creaþie ºi a încredinþa
spre tipãrire editurii Bibliotheca toate cãrþile
pe care le-a scris pânã la regretabila sa
dispariþie: „Cum se face” (2002), „Literaturã
dus-întors” (2005), „Rãtãcirile unui caligraf.
Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mihai
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
Stan” (2006), „Vârstele” (2007). ªi, mai apoi,
în 2010, masivul volum „Versete de unicã
folosinþã”, o surprizã chiar ºi pentru
cunoscãtorii operei marelui scriitor. Dar
contextul apariþiei acestui volum, ca ºi a altora,
precum antologia „Poezia acasã. Poeþi
contemporani din Basarabia”, antologia de
poezie „Târgoviºte-India”, în românã ºi
englezã, ori cea în românã ºi rusã intitulatã
„Târgoviºte – Chiºinãu – Sankt Petersburg”
este evocat într-o serie de articole care apar
începând cu numãrul pe ianuarie 2013 al
revistei „Litere”. Valoarea documentarã a unor
asemenea texte este dincolo de orice îndoialã,
ele îi vor interesa, în mod sigur, pe istoricii
literari care se vor ocupa, peste ani, fie de
autorii luaþi în parte, fie de fenomenul cultural-literar
ivit în jurul revistei „Litere” ºi în
cadrul „Societãþii Scriitorilor Târgoviºteni”.
Acelaºi interes va fi suscitat de volumul de
acum în întregul lui, cãci Mihai Stan susþine
un discurs deopotrivã competent ºi
comprehensiv, preocupându-se, cu un cert
simþ al mãsurii valorice, atât de „vârfuri”, cât
ºi de autorii, aºa-zicând, de fundal.
Stilul fluent, decrispat, gustul sigur,
judecata echilibratã, dar ºi ironia de bunã
calitate asigurã demersului critic ºi publicistic
al lui Mihai Stan o indiscutabilã credibilitate.
17