Lupii moraliºti

ACCENTE CRITICE
Dorina Grãsoiu
CITITORII ALTUI SECOL (3)
Dupã cum am vãzut, cei ce împrumutau
cãrþi erau oameni cu o anume
culturã, odatã ce puteau citi direct în
francezã. Atunci, ce anume determina
publicul cabinetelor sã consume o
asemenea producþie subliterarã?
Operele ce se vehiculau prin cabinete
satisfãceau nevoia de romanesc a
cititorului, de rãsturnãri spectaculoase de
situaþii, corespundeau aspiraþiilor lor
„bovarice” de a trãi într-un ritm trepidant,
ameninþaþi de pericole la tot pasul; e o
literaturã de consumaþie ºi de
compensaþie. Ea furnizeazã „surogatul
unor ficþiuni cu caracter romanesc cât
mai violent” (Dinu Pillat, Romanul de
senzaþie în literatura românã din a
doua jumãtate a sec. al XIX-lea,
Bucureºti, 1947, p.4), dând iluzia unei
trãiri efective în alt spaþiu ºi alt timp. În
aceastã perioadã, deci, literatura începe
sã însemne ºi altceva decât numai
povestiri moralizatoare, care sã educe ºi
sã instruiascã ea începe sã fie luatã drept
mijloc de amuzament ºi destindere.
Înlocuirea utilului cu plãcutul se produce
tot mai decis în gustul publicului:
„Povestirile moralizatoare plictiseau,
oamenii voiau sã se amuze, iar supapa
odatã deschisã, prin efectul supralicitãrii,
vechile criterii restrictive se prãbuºeau”
(Paul Cornea, De la Alexandrescu la
Eminescu, EPL, 1966, p.68).
Nu trebuie uitat, de asemenea, un alt
fapt; cititorul e atras, de multe ori, de autor
ºi numai dupã aceea de operã. Astfel,
dupã romanele sociale ºi umanitare,
amintite în cazul lui G. Sand, publicul n-ar
mai fi trebuit sã înghitã acea „chef
d’oeuvre du genre idyllique en France”
(G. Lanson, Histoire de la littérature
française, Paris, 1924, p.997), cum
numea Lanson romanul François le
Champî, propus spre citire lectorilor
Anul XIV, Nr. 6 (159) • iunie 2013
români în chiar anul apariþiei lui (1850).
Abonatul cabinetului doreºte operele
lui W. Scott, Al. Dumas, G. Sand fiindcã,
la acel moment, ei sunt scriitorii lui favoriþi.
E de ajuns ca autorul respectiv sã se fi
impus, prin câteva lucrãri, ca apoi tot ce
va scrie sã fie citit de public, indiferent
de genul literar pe care-l abordeazã.
Numele sãu gireazã acum cartea. Un
exemplu, în acest sens, îl constituie cazul
lui W. Scott. Dupã cum se ºtie, acesta
debuteazã cu versuri, având norocul sã
fie considerat unul dintre cei mai mari
poeþi ai Angliei (e drept, numai pânã la
apariþia lui Byron). Din 1814, simþind cã
are un rival, ºi încã unul victorios, Scott
renunþã la poezie ºi se decide sã scrie
romane. În primul catalog din 1838
autorul englez e reprezentat prin 35 de
titluri, toate romane. În schimb, în 1843,
apar ºi volumele de poezii care, dupã cum
am vazut, fuseserã scrise cu mult timp în
urmã. Le Lai du dernier Ménestrel, La
Dame du Lac, Marmion, poème de la
bataille de Flodden Field, La vision
du Don Rodrigue etc. Multe dintre
acestea sunt solicitate în continuare, dar
chiar de n-ar fi fost, faptul cã figureazã
în cataloage ilustreazã creditul acordat de
receptor autorului favorit.
În privinþa preferinþei publicului
pentru memorii ºi note de cãlãtorie, ea
se datoreazã aceluiaºi nivel de ieºire din
cotidianul tern ºi dorinþei de a realiza în
planul imaginaþiei, aspiraþia secretã cãtre
o existenþã aventuroasã, cu totul ieºitã din
comun. În astfel de lecturi se cautã tot
neobiºnuitul, primejdia. În plus, acest
public era extrem de curios, avid de a
cunoaºte locuri ºi întâmplãri care-n viaþa
de toate zilele îi erau refuzate. Orice titlu
care începe cu „confession”, „mémoire”,
va fi cerut consecvent în toate cabinetele
de lecturã.
23