Nr. 3 (04) anul II / iulie-septembrie 2004 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2004
116
au ie[it din Rug`ciunea unui dac». Era adev`rat, at~t de mult mi-a marcat
adolescen]a poemul acesta” (Scrisori c`tre cei de-acas`, Bucure[ti, 1995, p. 299).
Cea de-a treia m`rturisire dateaz` din prim`vara anului 1989, fiind
publicat` [i \n Secolul 20, nr. 328-330, p. 6-7 [i reprodus` \n volumul lui
Florin Ioni]` Via]a [i opera lui Emil Cioran (Bucure[ti, 1999, p. 110-111). çn
\ntreaga sa via]` [i mai ales \n anii tinere]ii, recunoa[te filosoful, Rug`ciunea
unui dac l-a ajutat s` reziste ispitei de a pune cap`t la toate. Poemul
eminescian este „expresia exasperant`, extrem` a neantului valah, a unui
blestem f`r` precedent, lovind un col] al lumii vitregit de zei”.
Rom~nii purced, a[adar, din am`r`ciunea [i m~nia Dacului, fiind
\nconjura]i de eternul nimb al \nfr~ngerilor.
Poemul, generat de „teribila [i exaltanta incriminare a existen]ei”, de
vitalitatea intact` [i plenitudinea r`zvr`tit` \mpotriva ei \ns`[i.
„Apoteoza negativ`” eminescian` fascineaz` geniul negativist cioranian,
constituind un c~mp gravita]ional din care el nu va ie[i niciodat`. F`r` acest
pattern mitopo(i)etic farmecul demoniac al discursului s`u, despre care
vorbesc to]i cercet`torii – rom~ni [i str`ini – este de ne\n]eles.
Patternul trebuie conceput printr-o v`dit` con-genialitate [i consubstan]ialitate,
fie [i evaluate, acestea, doar la nivel de inten]ionalitate
programatic. Cioran nu este un eminescian epigonic (Doamne fere[te!), un
eminescianizant hipotextual.
Este mai degrab` un metaeminescian [i un metatextual eminescian.
Posibil ca tot ce se \nt~mpl` \n materie de raporturi cu Eminescu s` poat` fi
exprimat prin acest modern [i postmodern prin excelen]` „meta”, bogat prin
conota]iile de situare temporal` [i spa]ial`. Cioran este – \n rela]ie cu poetul
– mereu „cu”, „asem`n`tor cu”, „dincolo de”, „dup`”, „l~ng`”.
Deci con-substan]ial [i desf`[urat nuclear \n viziunea eminescian` asupra
lumii el pare asimptotic, adic` mereu \ntr-o \nt~lnire proiectat`, posibil` cu
ea. Se apropie de spiritul ei, f`r` a respecta \ntru totul litera, porne[te direct
spre nucleu, dar st`ruie undeva la margini aduc~nd aminte vag de centru
sau porne[te direct din centrul nuclear risipindu-se prin margini. Nu se \nscrie,
ci mai degrab` se ex\nscrie, form~nd figuri \n afara figurilor eminesciene.
Se scufund` \n apele poetice ale autorului Rug`ciunii unui dac, urm`rind
ob]inerea unui metacentru din verticalele care trec prin centrele de ap` ale
volumului acestor ape.
Pathosul negativist eminescian se transform` \ntr-o furie negativist`.
Demiurgul \ncremenit \n propria construc]ie din Luceaf`rul, devine, la Cioran,
Demiurgul cel r`u: Dac` Eminescu este un poet existen]ial ([i existen]ialist),
Cioran este un filosof metaexisten]ial ([i metaexisten]ialist). Diferen]a dintre
ei o impune nota radical`, dus` p~n` la ultimele consecin]e, a accentu`rii
contradictoriului, care e dialectic la Eminescu [i metadialectic la Cioran.
Demiurgismul \nseamn`, la poet, re-creare romantic`, bine\n]eles cu
implicarea negativit`]ii, a nirvanei, \n timp ce, la filosof, \nseamn` antidemiurgism,
total, anti-zidire din gol, din nimicul pre-genetic. Geneza
mitopo(i)etic` eminescian` e \mpins` de Cioran cu totul \n haos, \n v~rtejul precosmic,
f`r` a se mai vedea \nceputul de armonizare din Scrisoarea I. Eminescu
construie[te, armonizeaz` totu[i \n contrast cu Cioran care d`r~m`, neantizeaz`.
Cel din urm` apare cu totul ca un om al anticonstruc]iei, al Neantului pur.
Substratul apocaliptic vizionar din Memento mori devine substratul
apocaliptic al \nsu[i temeiului lumii \n c`r]ile lui Cioran. Nici nu exist` de fapt
temei, la el (\n sensul Grundului goethean sau hegelian), ci un antitemei.