Nr. 3 (04) anul II / iulie-septembrie 2004 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2004
118
nu mai r`m~ne nimic din existen]a ta individual`, c~nd numai cenu[a a mai
r`mas, ce senza]ie de via]` mai po]i avea”. Pentru Cioran totul se termin` cu
aceast` prefacere a viului prin ardere \n cenu[`, \n timp ce Eminescu termin`
cu o \ntrebare: „Pot s` mai re\nviu din ea / Ca Pas`rea Phoenix” [i cu o
\ncercare de smulgere a identit`]ii.
Pentru Cioran totul este pierdut, idealurile fiind nule, credin]ele fleacuri,
arta minciun` [i filosofia o glum`. „Totul s` fie o \n`l]are [i o pr`bu[ire”. ßi
atunci apare o viziune a apocalipsei \n sensul prefinalului din Memento mori
(„O, a[ bea, s` v`d anume / C-a venit domnia mor]ii, sf`r~m~nd b`tr~na
lume - / Stele cad [i \n c`dere alte lumi rup cu lovire; / çntr-a cerurilor dom`
tunetele s` vuiasc` / Ca mari clopote de jale, fulgere s` str`luceasc` / Cu
f`clii curate, sfinte pe p`m~ntu-nmorm~ntat. // Marea valur’le s`-[i mi[te [i
s` tremure murind`, / Norii, vulturii mari, umbrii, a lor aripi s`-[i aprind`, /
Fulgeri r`t`ci]i s`-alerge spintec~nd aerul mort...”): „Apele s` curg` mai repede
[i mun]ii s` se clatine amenin]`tor, arborii s`-[i arate r`d`cinile ca o ve[nic`
[i hidoas` mustrare, p`s`rile s` cronc`ne imit~nd corbii, iar animalele s`
fug` speriate p~n` la epuizare”. çn timp ce poetul bea din lacul cu ap` vie ca
s`-[i imagineze nimicul lumii care s` repete istoria lumii filosoful dore[te
„triumful nimicului” [i „apoteoza final` a nefiin]ei” (cap. Apocalips).
Lirismul absolut eminescian ar consta \n eterna re\ntoarcere (la origini);
\n schimb lirismul absolut cioranian este „lirismul clipelor din urm`”, expresia
rezolv`rii totului \n sensul mor]ii, \n sensul c`derii \n „ad~ncimile din \ntuneric”.
Lumea este considerat`, \n spiritul Glossei, ca un spectacol, iar omul ca
un spectator care asist` pasiv la desf`[urarea unor aspecte; aceast` concep]ie
elimin` tragicul [i antinomiile existen]iale. Melancolia, triste]ea, disperarea
]in de fondul imanent al existen]ei. Interiorizarea este prin ea \ns`[i dureroas`,
implic~nd o cobor~re a tuturor treptelor iadului l`untric. Fiecare om poart` \n
sine via]a [i totodat` moartea sa. Suferin]a adev`rat` e o pr`pastie, ea duce
la renun]are. „Spiritul sf~[ie, nu \nal]`”, conchide autorul \n capitolul
Entuziasmul ca form` a iubirii.
Pentru comuniune cu fiin]a care duce la senza]ia particip`rii la Tot este
ales eminescianul topire, iar pentru abandonarea total` a seduc]iilor clipei
schopenhauerian-eminescianul eternul prezent. Femeia, \ntr-o viziune similar`
e v`zut` ca „opac` Universului”, ca o fiin]` ce poate \mp`ca, duce la \mp`care
[i uitare reconfortant` temporal` (a b`rba]ilor).
V~rful de \nceput al lumii, „punctul cel dint~i [i singur” din Scrisoarea I
este de asemenea invocat, c`ci autorul nu poate „tr`i dec~t la \nceputul [i la
sf~r[itul acestei lumi”. Via]a e o ironie, ca \n Demonism, esen]a vie]ii (sociale)
este nedreptatea, ca \n Andrei Mure[anu. Sentimentul ad~nc al instinctului
duce neap`rat la senza]ia apropierii vertiginoase de „sf~r[itul cosmic”, de
„sf~r[itul universal”. çn vis g~ndurile au o mi[care ondulatoare.
Nimic n-are valoare, se precizeaz` spre sf~r[itul c`r]ii, dac` nu e prezentat
„\n ultima expresie” [i „realizat \n forme ultime”.
Metaexisten]ialul Cioran ajunge [i la o viziune senin`, nedestructiv` atunci
c~nd face elogiul omului entuziast: „Bucuria \ndeplinirii [i extazul efectivului
sunt notele acestui om pentru care via]a este un elan din care conteaz` numai
fluiditatea vitalului, numai av~ntul material, care ridic` via]a la o \n`l]ime de
unde for]ele destructive \[i pierd intensitatea [i negativitatea” (cap. Entuziasmul
ca form` a iubirii).
Pentru Eminescu existen]a \nseamn` na[tere, fiin]are, ar`tare, de vreme
ce pentru Cioran existen]a semnific` mai degrab` exitus, adic` sf~r[it, moarte.