Nr. 3 (04) anul II / iulie-septembrie 2004 - ROMDIDAC

care vezi, / ci e[ti \ns`[i privirea l`sat` ca o lam` de cu]it / peste cadavrul
lumii” (p. 30).
Ochiul Orb devine simbolul nevoii de introspec]ie [i el conchide senten]ios
c` „Nu vedem niciodat` dec~t ceea ce purt`m \n noi \n[ine”! Ca devorator de
bezn`, acest ochi e \ns`[i calea spre lumin` [i, totodat`, „ecluz` a divinit`]ii
prin care oamenii se angelizeaz` iar \ngerii se \nlumesc. Ochiul Orb \[i are
aportul lui inconfundabil la depistarea [i con[tientizarea neantului din ins.
çnchis spre \n afar`, el se de[teapt` \nl`untru, cum spusese c~ndva Eminescu.
Sinonim cu albul paginii, el e h`ul primordial, tunelul apocaliptic capabil s`
\nghit` totul, chiar [i literele nen`scute ale poemului absolut. Ochiul Orb poart`
\n el terapia atotproteguitoare ]in~nd la distan]` ur~tul lumii [i anihil~ndu-l
pentru c` nu-l oglinde[te \n nici un chip. „Ceea ce acoper` el / poate citi doar
\ngerul”, spune poetul suger~nd redob~ndirea caracterului sacru pe care
scrisul \l va fi avut ini]ial, ca [i for]a sa ini]iatic` pe care timpurile moderne au
diminuat-o p~n` la aneantizare.
Lumina l`untric` face posibil` abordarea alteritar` a eului, deta[area de
entitatea fizic` a corpului care, oricum, devine o povar` pentru cel decis, sau
nevoit, s` p`[easc` pragul paradisului artificial: „Uneori privind \ndelung
paharul cu alcool / descop`r c` ochiul e acolo: m` prive[te / a[teapt` s`-i
sorb beznele” (p. 66).
V`zul propriu-zis e, de fapt, un ecran \ntre ra]iune [i elementele ce
alc`tuiesc universul. V`zul, nu mintea, penetreaz` coaja lucrurilor [i ia act de
tainicele sinapse dintre ele. Ochiul Orb e adev`rata ac]iune de materializare
a v`zului [i de simultaneizare a aspectelor [i tr`irilor altminteri percepute
cronologic pe axa dintre cauze [i efecte. ßi nu-i deloc pu]in lucru rev`rsarea
\n con[tiin]` a milioane de con]inuturi ecor[ate de semnele lingvistice care le
conven]ionalizeaz` \n zbuciumul suprem de a le individualiza. Altfel spus, se
reface, à l’envers, itinerariul spre magma nediferen]iat` a materiei primare,
izvor~t`, la r~ndu-i, din Cuv~ntul matriceal, voyant-ului revenindu-i
responsabilitatea suprem` de a p`stra nezg~ria]i „bulbii visului”. Ochiul Orb
e \ns`[i resuscitarea neuit`rii, sau poate chiar privirea lui Deus otiosus care
\[i neglijeaz` crea]ia din care s-a retras \n ziua a [aptea.
Acest tratat despre vederea l`untric`, de un imagism tulbur`tor \n
nest`vilirea lui inventiv` e, de fapt, prosl`virea returului la necuvinte, ceea ce
semnific` sporirea voievodal` a mo[iei poeziei de la noi [i de pretutindeni, e
o modalitate de afirmare necondi]ionat` a \ncrederii \n poezie [i asta \ntr-un
moment c~nd rosturile ei, ca [i ale poe]ilor – de la Hölderlin citire – sunt puse
sub semnul \ndoielii: „Ochi barbar, ochi nebun / t~r~nd \n din]ii lui de jivin` a
nop]ii / le[ul greu al femeilor mult a[teptate / r`stoarn` trupul lor pentru mine
pe c~mpul de narcise / al acestor cuvinte / c~mp de narcise carnivore. //
Deasupra, Doamne, ochiul t`u \nghe]at” (Deasupra, ochiul).
Primul ciclu din Gheara literei se intituleaz` çn a[teptarea poetului
blestemat [i se deschide cu poemul titular, un portret al frondeur-ului
dintotdeauna: „Eu aduc bezna. Eu desferec ochii / [i las acolo bezna mea ca
pe un ou \nfrico[`tor” (p. 98). Idealul de poet este unul \n decinde villonean`,
turbulent, mereu insurgent, \n dezacord permanent [i declarat cu normele
lumii bune, \mburghezite comod, [i boem noctambul (v. çn noapte, \n cea]`
ori Iarba nu se ia dup` mine pe t`lpi). El e eremitul cafenelelor, \nsinguratul
\nsclavat amintirilor care-i dau consisten]` textualizant`: „L~ng` paharul din
bar nu exist` reciprocitate. / E[ti singur cu povestea ta: ]i-o spui de la cap la
EX PONTO NR.3, 2004
145