Nr. 3 (04) anul II / iulie-septembrie 2004 - ROMDIDAC

centrul [i marginea
ANGELA BACIU
Sterian Vicol:
„Scriitorul este un ferment al genera]iei sale,
fie c` tr`ie[te \n locul de ba[tin`
sau \n Patagonia”
P
rivind \napoi cu m~nie (sau cu drag), la cei 60 de ani scur[i din via]a
dumneavoastr`, ce re]ine]i, Sterian Vicol, \n primul r~nd, de la via]`, de la
poezie?
EX PONTO NR.3, 2004
– Nu cred c` este jenant s` vorbe[ti despre propia ta via]` la o anume
v~rst`, despre propria ta crea]ie, at~t c~t este. La urma urmei pentru un creator
mai pu]in conteaz`, cred eu, v~rsta. çns` via]a mea personal` (nu spunea
Nichita c` poetul ca [i soldatul nu are via]` personal`?), nu [tiu c~t te-ar
interesa pe tine sau pe cititorii interviului, poate mai mult ar interesa pe colegii
mei de aici [i de aiurea, scriitorii. Vreau s`-]i m`rturisesc clar, c` eu nu privesc
\n urm` nici cu m~nie nici cu drag-drag, ci mai degrab` „m` uit, la via]a mea
pe care n-o pot distan]a, n-o pot rupe de sora ei geam`n`, poezia”. A[ mai
r`spunde cu urm`toarea parabol`: la o anumit` v~rst` nu trebuie s` fii orb ca
s` deslu[e[ti mai \n ad~nc fiin]a care e[ti. Via]a unui orb poate fi mai obi[nuit`
chiar dec~t via]a unui v`z`tor de drept... cu alte cuvinte, un orb ([i metaforic
vorbind, Poetul este un Orb ce-[i cap`t` vederea \n c`r]ile pe care le scrie),
poate deveni \n schimb, cu adev`rat [i \n]elept, [i sf~nt acolo, \n perimetrul
dealului sau v`ii unde el respira. La mine \n sat (Tutcani, sat de r`ze[i), \n
copil`ria mea, mo[ Obrintin era [i orb [i sf~nt. Tr`ia la marginea satului,
\nspre poarta t~rnii pe drumul ce [erpuia ([i [erpuie[te \nc`), pe la piciorul
troi]ei, drum care pornea parc` chiar din bordeiul lui de lut c`tre R~pa
Zbomcului... Femeile \i aduceau din c~nd \n c~nd de-ale gurii. Odat` mo[ul
(nimeni nu [tia c~]i ani are), sf~ntul, orbul [i \n]eleptul satului, purt~nd \n
bra]e un [arpe gros [i verde-negru, a refuzat oala de lapte prins, pe motiv c`
femeia o sm~nt~nise. Femeia lui Cotunu, muiere de altfel cu suflet curat, a
c`zut \n genunchi, i-a s`rutat m~na st~ng` [i a strigat de-a auzit-o toat`
]arina: iart`-m` v`z`torule, iart`-mi prostia omeneasc`... La orice v~rst` ai fi,
nu trebuie, a[adar, s` fii orb pentru „a vedea” cu adev`rat, pentru a fi Tu.
Observ c` unii semeni de-ai no[tri, confra]i \ntr-ale scrisului mai ales, se
(pre)fac ast`zi c` nu v`d, nu aud. Ce? S` treci / petreci – zicea tat`l meu – [i
s` r`m~i! Iat` enigma vie]ii / tr`irii unui om, unui scriitor. A[a cum f`r` lumin`,
ochiul nu-i dec~t o c`ma[` de for]`, tot a[a poetul f`r` har n-are nici o
vindecare \n [i prin p`cat, are numai boala...
158