Nr. 3 (04) anul II / iulie-septembrie 2004 - ROMDIDAC

[i \nc` nu vorb`rea]` t`i[ul
menirii sale [i al
\mplinirii aceast`
t`cere \nv`luitoare care oricum nu va sluji drept capac
Mai bine s` nu umpli o vaz` p\n` la margine, s` nu ascu]i o
lam`, t`i[ul se va toci mereu, s` nu supraveghezi o sal` plin` cu
statui de bronz [i de jad, ele fi-vor ve[nic prad` altora. Cel ce se
re]ine c~nd opera e s`v~r[it`, acela urmeaz` Calea.
Lao nu-i sigur c` exist` numai o singur` Irène. A crede c` Irène este
unic`, c`ut~nd [i urm`rind o femeie al c`rui chip este f`r` asem`nare, ar fi
s` umpli ora[ul, f`r` a l`sa loc echivocului. Ca s` po]i merge, s` st`p~ne[ti
ora[ul cu m~inile tale ori cu-o privire, Irène nu trebuie sa fie \ntotdeauna
aceea[i, trebuie s` existe mai multe femei care o am`gesc, care-i pierd urma,
f`r` s` [tii dac`-i vinovat` Irène sau o alt` femeie, care te avertizeaz` de
lipsa ei de familiaritate cu ora[ul. Aceast` a doua femeie ar fi ca vremelnica
tensiune dintre Irène [i dorin]a-i, ve[m~ntul uituc ce se-aga]` de bra] atunci
c~nd ofranda e gata. Marea trage \nspre ora[, [i alte femei o re]in; f`r` ele
Constantinopole n-ar exista, sau n-ar pre]ui mai mult ca o p`dure \n care
prada ar fi cu grij` potrivit` \n a[teptarea v~n`torului. Lao o vede c~teodat`
pe Irène – sau pe o alta – aplecat` peste balustrada zidului: ea ascult`
v~ltoarea r`nii pe care marea i-o impune. çns` Lao g~nde[te altfel, lui i se
pare c` Irène trece peste tremur`toarele pietre de mic` ale m`rii grapa visului.
Vederea i se tulbur`, [i-[i \nchipuie c` visul Irènei este plin de s~nge [i de
alge. Din fericire, marea se sf~[ie. çntre el [i himenul Irènei, gradina din
apropierea Chorei, pentru prima dat`, nu corecteaz` cu nimic ipoteza c`
sarcina-i \mplinit`, c` el este o fiin]` de carne cu-o umbr` vast` c~t un de[ert,
fa]` de ruina spinoas` a Irènei, zmuls` inamicului ce ocup` defileele marine.
Prudent pe terasa goal`, el nu-[i d` seama nici de ce inamic este vorba, [i
nici [irul de prizonieri ce coboar` pe str`du]` nu aprob` sau infirm` ipoteza,
c`ci prizonierii dispar numaidec~t \ntr-o cafenea prost luminat`. Ce mai e de
spus? Noi desp`r]im sensul cu litere rigide, [i el dispare de-ndat` asemeni
unui papirus p`strat de o fantom`, \ntr-o pe[ter` lipsit` de f`g`duieli, unde
nici un str`in cu min]i pestri]e n-are habar l~ng` cine st`.
Capitolul 10
Faci s` apar` unitatea de parc` ar fi cea mai bun` prieten` a ta dar nimic nu
te-a preg`tit pentru ea cea care laud` temeliile iubirii
pe care le ignori ea se apropie de tine respiri ea se-ndep`rteaz` te sufoci [i
parcurgi iute cercurile unit`]ii dorite cum noaptea-nconjoar` \ncet-\ncet soarele
cu o imagine mistificatoare care nu poate
\nchide nici ridica pleoapele cu unitatea visat` [tii
\nvinge somnul [i privi pata cenu[ie pe care ai
\ntip`rit-o pe copilul condus \n somn acum copilul ce-]i neteze[te
chipul recupereaz` pata [i [terge urmele p`s`rii care te hr`nea \n somn el ]ine
\n capcana degetelor lui obscure penele luminoase care-]i loveau gura
[i ochii t`i sunt semnele desp`r]irii el \]i desleag` na[terea – dar copilul `sta
cum \l vei da-napoi?
EX PONTO NR.3, 2004
95