Nr. 3 (04) anul II / iulie-septembrie 2004 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.3, 2004
parte, lectorul moare [i el de dou` ori: o dat` prin actul de victimizare impus de
cel care scrie, a doua oar` prin \nsu[i actul lecturii. Se vede foarte bine c` Cei
Doi nu mor \n singur`tate, ci mor \mpreun`, [i mai mult de at~t avem de a face
cu dou` crime [i dou` sinucideri. Crimele: uciderea lectorului prin asimilarea
victimizant` din partea celui care scrie, uciderea celui care scrie de c`tre lector
prin actul de justificare subiectiv` al lecturii. Sinuciderile: cel care scrie se omoar`
pe sine odat` cu ideea prin actul scriiturii, lectorul se omoar` pe sine exact prin
actul de justificare subiectiv` a ceea ce el nu e, nu a fost [i nu va fi niciodat`.
Cine-i sadic [i cine-i masochist \n toat` povestea asta? Greu de spus,
pentru c` ambii \l joac` ba pe unul ba pe cel`lalt, m`rturisind c` m`car \n tot
acest proces care se cheam` carte nu exist` singur`tate, negat` de \nsu[i
actul crimei. Paradoxul apare probabil c~nd vine vorba de sinucidere (presupus
a se s`v~r[i \n deplin` solitudine) de data asta \mplinit` cu martori activi. De
aici ne putem duce cu g~ndul la perversiunea acestui proces carte, perversiune
manifestat` tocmai de cele dou` instan]e patologice (cum le define[te
psihanaliza): sadic [i masochist. Crima este deci o perversiune demonstrat`
magistral prin procesul carte.
Am tot vorbit de cele dou` instan]e din procesul carte [i de procesul carte
\nsu[i, dar cartea, a[a cum o cunoa[tem ca institu]ie fundamental cultural`,
mai exist`, mai poate fi definit` ca un rezultat exemplar al superiorit`]ii rasei
umane, ca imagine des`v~r[it` a progresului umanit`]ii? Pentru a \mprumuta
un concept de la Baudrillard, cartea se dovede[te a fi doar un „simulacru” al
crimei, un nume pentru ceea ce define[te individul uman ca fiin]`: instinctul de
a ucide, instinctul suprema]iei („Dac` am da drumul instinctului distructiv, de
c~te «complexe» n-am fi sc`pa]i! ßi de c~]i indivizi!”, Emil Cioran, Lacrimi [i
sfin]i, un regret edificator \n argumentarea acestui „\nlocuitor” de crim` care
este cartea.). Crima \n sine nu este o perversiune, dar \n procesul carte crima
se produce lent, cu un gust dulceag de pl`cere pe v~rful limbii, [i aceast`
lentoare \n a ucide, exemplul pisicii, e catalogat` ca perversiune de patologia
psihanalitic`. (E pu]in ironic \n ce ne poveste[te Robert Darnton \n Marele
masacru al pisicii – suprema]ia \n actul de ucidere lent` apar]ine omului [i nu
pisicii. Francezii le-au ar`tat asta pisicilor cu v~rf [i-ndesat.)
Ce se \nt~mpl` c~nd cel care scrie, una dintre cele dou` instan]e de prim
rang din procesul carte, nu mai exist` pentru nimeni, chiar a murit? Se destram`
toat` acea ]es`tur` criminal`? Dar El nu a existat niciodat`, El s-a omor~t pe
sine [i a fost omor~t de lector, El devine prin scriitur` \ns`[i scriitura, crima,
devine procesul \nsu[i. El nu este El, ci o func]ie crim`, o func]ie putere [i
minus putere, exerci]iul func]iei este indiferent fa]` de factorul om. Dac` cel
care scrie moare, func]ia \l ]ine perpetuu \n via]`, func]ia \l ucide [i ucide \n
mod constant, datorit` acestui raport strict func]ional din procesul carte se poate
spune ca exist` totu[i moarte dup` moarte.
Ne definim \n cadrul crimei, [i poate ar fi mai bine s` spun c` suntem
defini]i de crim`. Uneltele pe care le n`scocim nu sunt dec~t „simulacre” de
crim`, din ce \n ce mai sofisticate datorit` evolu]iei economice care ne imprim`
un statut ontologic din ce \n ce mai complex. Cartea nu este dec~t una dintre
aceste unelte [i poate cea mai frecvent utilizat`, dup` imaginea fotografic`, \n
a ne substitui, \n a ne dilua instinctul gregar de a distruge [i de a ne distruge.
Nu exist` Eu a[a cum nu exist` Tu sau Cel`lalt, ceea ce exist` f`r` a fi nevoie
s` se justifice este instinctul, iar instinctul [tie s` ucid` mai bine dec~t noi, noi
nu reu[im dec~t s`-l imit`m, nu reu[im dec~t s` ne construim un univers mimetic
al crimei. Cartea mimetizeaz` crima.
134