Foto : ION CUCU - Revista HELIS

244
BALADIERUL
BALADIERUL
245
(210) (211)
C
Când marea-nnebuneºte, ce-aventurã!
Furtuni ca o renaºtere-n dureri
κi zvârcolesc, agitã cu bravurã
Înverºunarea-agonisind puteri.
Ascunºi dupã ferestre cu perdele,
Freamãtã casa, tremurã sub noi,
Pânã se rupe cerul din proptele,
Iar patul ne devorã pe-amândoi
Cu-atâta zvãpãiatã lãcomie,
Încât erupem, explodãm suprem
ªi-agonizãm înfrânþi fãrã simbrie
ªi decãzând, pierim ºi înviem...
De câte ori ne-atingem ºiretlicul,
Tu eºti magia, eu sunt ucenicul.
D
D ulapul vechi, trei rânduri ºi parter,
Expune jos, la uºa de intrare,
Pantofii pânã la neantizare
Boþiþi ºi rupþi, pe vremuri, de plimbãri
Cum nu s-au pomenit în cartier.
Ba singur unu-ºi mai aduce-aminte,
Un domn cu cãrþi de poker dinainte,
De rock-ul domniºoarei, sus, pe scãri.
E scris cu nori nelegiuiþi pe cer
ªi mari nãpaste pe pãmânt, cãci vine,
Abia târºindu-ºi paºii de-azi pe mâine,
Cu mãturoiul domnul gunoier
ªi-n tomberon, de tocuri, la grãmadã,
I-aruncã spre-o finalã escapadã...