PDF - Limba Romana

102limba Românăfenomenul analogiei ocupă un locaparte în lucrarea sa Istoria limbiiromâne, vol. I, Iaşi, 1894;• articolele lexicografice selectează,din cele mai vechi timpuripână astăzi, tot mai multe trăsăturinoţionale: dacă în primele dicţionaretermenul apare sub forma unuicuvânt-titlu (de exemplu, în dicţionarelebilingve), în dicţionareleunilingve din secolul al XIX-lea segăsesc definiţii sinonimice. Abia laînceputul secolului al XX-lea, cândse elaborează Dicţionarul Academiei,termenul este specificat pedomenii. Până la ora actuală doarDicţionarul enciclopedic românoferă cea mai largă informaţie desprenoţiunea de analogie.Ca fenomen lingval, analogiaîşi mai aşteaptă explicarea. Suntîncă în faza tatonărilor o serie dechestiuni, cum ar fi cele desprecorelaţia dintre creaţie şi formă,inovaţie şi conservatism în procesulvorbirii ş.a. Trebuie de menţionat,de asemenea, faptul că aprecierilecercetătorilor cu privire la analogiesunt divergente, ele oscilând de laexagerarea rolului pe care îl areanalogia în procesul de funcţionarenormală a limbii până la neglijareaacesteia în unele sectoare ale ei.Printre primii gramaticienicare au formulat în mod explicitfenomenul analogiei este T. Cipariu.Mai târziu A. Lambrior afirma căanalogia este „intervenţia elementuluiintelectual în schimbările cese produc în limbă” [Lambrior, XVI].Invocând nenumărate exemple deforme analogice în Introducere laCartea de citire „lui şi ei în loc desău, sa, prin analogie cu lor în locde său, sa” [ibidem, p. 94], A. Lambriorface, de asemenea, observaţiacă declinarea a III-a are unele substantive„cu două forme de singurit”– ceea ce dovedeşte „că nu este unfapt fonetic, ci un fenomen gramaticalieşit din analogia substantivelorfeminine de declinarea I” [ibidem, p.103]. Deşi prezintă fenomenele deanalogie în capitolul Fonetica („Fenomenelede analogie privitoare lavocale”, „Fenomenele de analogieprivitoare la consoane”), I. Nădejdesubliniază că în schimbările prinanalogie „nu-i vorba de schimbăride sunete, ci de înlocuiri de formemai vechi prin altele mai noue formate,după chipulu şi asemenareaaltora” [Nădejde, p. 46].În 1890, L. Şăineanu semnalacă analogia este „factorul principalal evoluţiunii lingvistice. Ea îmbogăţeştevocabularul unei limbi şidistruge varietatea formelor salegramaticale, reducând flexiunidiverse la un tip uniform, care aizbutit a deveni mai familiar sau ase bucura de o superioritate numerică”[Şăineanu, 1890, p. 29]. Înacelaşi an, cunoscută mai puţin şidedicată „tuturor celor ce iubesc,cu sinceritate, limba şi naţiunearomână”, teza de licenţă a lui T.Raica dezvăluie câteva tipuri deanalogie, cum ar fi cea lexicală,cea sintactică şi cea grafică. Dupăcum menţionează autorul, „analogiaafectează întreg domeniul limbei:morfologia, sintaxa, semantica,lexiconul, toate se resimt de distrugerilesau creaţiunile sale” [Raica,p. 17] şi pune accentul îndeosebipe acţiunea analogiei în sistemulgramatical cu referire atât laflexiunea nominală, cât şi la ceaverbală). Cunoscând lucrările luiH. Paul, A. H. Sayce şi V. Henryşi având ca izvoare scrierile lui B.P. Hasdeu şi T. Cipariu, T. Raicaa căutat să releve elementele de