PDF - Limba Romana

Aniversări 75Mihail Gh. CIBOTARUPrincipialitate plusîndrăznealăCe om ambiţios, care continuăcu îndârjire să-şi promoveze, săşisusţină şi să-şi apere propriileconvingeri, este prozatorul, criticulliterar, eseistul, poetul şi publicistulIon Ciocanu! Aş putea, desigur,completa şirul calificativelor care-lreprezintă. N-o fac din principiu. Nucare cumva să cad în subiectivismşi să-l supraapreciez sau dimpotrivă.Deşi, la drept vorbind, s-arcuveni să fiu poate şi subiectiv. Aşacum a fost şi dumnealui când, analizându-mitruda de prozator sau ceade publicist, mai întrecea măsura, laaprecieri, dar şi, aşa credeam eu, laobiecţii, considerându-le exagerate,subiective. Probabil, e şi firesc să seîntâmple aşa. Deşi ne cunoaştemde o viaţă – adică încă de pe cânderam studenţi (anii cincizeci), ba şidebutul literar l-am făcut în acelaşian (1965), şi adesea am conversatpe marginea unor probleme stringenteale realităţii, nu neapăratale celei literare, fiind în principiubuni amici, – când venea clipasă-mi analizeze operele, nu făceaconcesii. Uneori era chiar destul dedur, mai cu seamă în unele (puţine,de altfel) cazuri, când ştia bine cănu sunt de acord cu dumnealui.Admit că s-ar putea să fi avut anumeel dreptate. Dar s-ar putea caacea dreptate să fi fost de parteaamândurora, adevărul aflându-se,probabil, undeva la mijloc. Oricum,anume pentru această calitate – dea nu se conforma – îl preţuiesc cutoată sinceritatea. Şi dacă m-am decissă fac ceea ce n-am făcut încăniciodată – să aştern nişte gânduriîn adresa-i – o fac îndemnat derespectul pentru o calitate a domnieisale, care-l însoţeşte cu fidelitateîntreaga-i viaţă şi care se numeştesimplu de tot: principialitate.Poticneli, înfrângeri, erori demoment a avut şi el, mă rog, caorice om. Căci, vorba ceea, numaicine nu lucrează nu greşeşte. Darsă schimbe mereu macazul, cu atâtmai mult – să trădeze, în nici uncaz nu e în firea sa. Dumnealui totdeaunaa fost un luptător. Precume şi azi. Da, continuă să lupte, chiarde-şi dă seama că are-n faţă nişte...mori de vânt.Îmi amintesc de un caz când animerit în dizgraţia şefilor. Publicaseîn 1970, în ziarul universitar, unarticol despre creaţia lui Ion Druţă.Şi-a exprimat propria opinie. Deşiştia bine că părerea sa nu coincidecu cea a sus-puşilor. Gălăgia afost mare. Informaţia a ajuns – nuputea să nu ajungă! – la CC. Ca săiasă „basma curată”, trebuia să se„pocăiască”. De fapt, acele „pocăieli”erau la modă în acea vreme.Parţial cunosc „procedura”, erampe atunci colaborator la Moldovasocialistă, oficiosul partidului, înpaginile căruia se şi publicau respectivele„pocăieli”. Îmi amintescde doi scriitori care veniseră, la odistanţă de timp nu prea mare, săse „pocăiască”. Îi cunoşteam peambii şi le purtam o stimă aparte,unul dintre ei fiindu-mi poetul, prozatorulşi eseistul preferat, celălalt –unul dintre cei mai îndrăgiţi dascăliuniversitari. Câtă nedreptate şi câtăumilinţă simţeam văzându-i păşindabătuţi, cu capul plecat, pe culuarulredacţiei, fiind nevoiţi să-i salute