PDF - Limba Romana

90limba Românălectorul competent o viziune asupralumii, un univers tematic, un mod deconstrucţie (liric, epic, dramatic), unstil. Cititorul de rând, la receptareanumelui Mihai Eminescu, îl va plasaîn contextul marilor clasici, avândînsă o idee vagă despre autorii maipuţin cunoscuţi.Se impune şi remarcareasemnalelor paratextuale la nivelultextului însuşi. Unul dintreaspectele structurii textului narativce devine obiect al semnalizărilorparatextuale este subiectul. Laacest nivel se poate opera o primădistincţie care „vorbeşte” despresubiectul întregului text: „Vreau săînfăţişez semenilor mei un om în totadevărul firii lui şi omul acela voi fieu” [5, p. 10], dar şi paratextul carese referă doar la anumite secvenţeale subiectului: „credem că lectoriinoştri n-au uitat secreta întrevorbiredintre principele GheorgheCaragea şi banul C pe care ampovestit-o pe la începutul acesteiscrieri” [6, p. 94].Paratextul din interiorul textuluise poate referi şi la motivul iniţial alactului scriptic: „De ce scriu aceastăcarte? De ce mă căznesc să refacatmosferă? Din manie de autor,care profită de experienţele luiintime ca să le dea în vileag şi săaştepte laude? Din nostalgie dupăvremuri care se duc? Dar mai alese un ţipăt către oameni ca să măconsoleze şi să mă vindece” [7, p.385].Conceperea literaturii ca demerscomunicativ oferă posibilitatemesajului-text să transmită, pe lângăconţinut, informaţii suplimentarece vizează însăşi substanţa şi alcătuireasa. Mai mult decât celelalteaspecte narative scriitura devine înmod frecvent obiect al paratextului.Gide reflectează în Falsificatoriide bani asupra metodei narativealese: „aş vrea ca aceste evenimentesă apară mult deformate înpovestirea pe care o vor forma înfinal” [8, p. 81].O situaţie interesantă întretextele care exemplifică scriituraca obiect al paratextului ilustreazăromanul Patul lui Procust – „întâiulroman românesc care conţine opoetică explicită”. Criticul tradiţionala fost surprins de acest roman, dediscontinuitatea textului, dar maiales de „prezenţa” autorului însubsolul paginii care constituie unveritabil metatext. În acest roman,autorul are un rol inedit: el nu enici protagonist, nici narator, intrăînsă în scenă pentru a organiza„spectacolul”, şi este un „metteuren scène”. Dacă, pentru început,îşi asumă doar regia „dosarului deexistenţă”, mediind relaţia cititor– narator, treptat se lasă atras delumea ficţiunii, încât nu rezistă tentaţieide a deveni personaj el însuşi.De la reflecţiile naratoruluiasupra motivelor şi formelor naraţiuniidin Patul lui Procust (primelede acest fel în romanul românesc),până la Anton Holban e o distanţăconsiderabilă. În romanele acestuiaputem observa o reflexivitate„paratextuală” de natură estetică:„Şi acum să-mi continui romanul?Sau să-mi încep altul?” [9, p. 70].Personajul-narator, având o înaltăconştiinţă estetică, îşi permite săfacă unele sugestii paratextuale:„aceste rânduri sunt complet ne­