PDF - Limba Romana

8marmora treptelor: fratelemeu, nu-ţi pot veni înajutor! Luminează-ţi faţa!Priveşte-mă-n faţă.Trimiteri retorice similare,grandilocvente, figurează la Minulescu,la Emil Botta şi ConstantinTonegaru. Netemător de redundanţe,tumultuosului Cezar Ivănescucolosalizarea îi stă bine; e în naturasa de imaginant la modul planetar.Într-atât iubirea cheamă necontenitmoartea, încât departajarea devinecvasi-imposibilă. Acţionând într-unsimultaneism inextricabil, radical,cu antecedenţe în straturile ascunseale Eului însingurat, forţa lor încontrasens deconcertează, devasteazăşi marchează. Angelicelefrumuseţi dantesco-petrarchistelicăresc în depărtări; sunt nişte idealităţipan-umane. Enigmaticele fetede la Baaad, cu nume neobişnuite(ca la Dimitrie Stelaru) – Stribi, Mil,Magnoline, Briene, Rimaya, Ilen,Lo(lita), Dora, Sakti –, apariţii vibratile,hieratice, nu atenuează conştiinţafinitudinii; ca atare, discursulliric se clatină sub arcul lucidităţii înalertă. Pe scurt, contemplatorul dela Baaad, nereţinut, încorporeazăipostaze ale iubirii din toate timpurileşi din toate spaţiile, punândîn pagină, în spiritul lui Denis deRougemont (din Les Mythes del’amour), afecţiune dezinteresată(agapé), iubire gingaşă (storge),dar şi dorinţă intensă (pathos).Psihanalizabil, erosul acesta, agitat,motiv de confesiune zigzagată,sfârşeşte într-un miraj romanticplurificţional, miraj rezumabil înideea de demonie carnal-spirituală.Eminesciana iubită „fără corp” e,în Jeu d’amour, fiinţă fără nume,limba RomânăNenumita: „aceea care nume n-a- /aceea care nume n-a- / aceea carenume n-are, / cărei-i ziceau Aletheia/ cei vechi m-o voi numi aşa / o voinumi aceea care! // aceea care surâzând,/ aceea care Totu-având, /aceea care nume n-are, / în somnulmeu Moartea visând, / cea care măomoară-având / în gând mereu peaceeacare!”. Însumare fluctuantăde cânt, de sublim şi mister, feminitateaastfel văzută rezonează cupermanentele năluciri ale comentatoruluisavurând minunea, asediatînsă de întrebări.Nu desenul primează, nici cromatica,nici, ca la alţii, atracţia ochilor,ci tentaţia de a surprinde acel nuştiu ce ori nu ştiu cum al partenerei,misterul cu care adoratorul tinde săse întregească. Anticul androginismplatonician funcţionează la el canostalgie a unei completitudini ideale,de substanţă interioară. Dacă treiinşi compun o treime, contopirea cupartenera dorită nu devine duo cidoime. „Noi de-atunci suntem doime/ şi în tine şi în mine / şi suntemAcela amândoi” (Jeu d’amour –Daenă). Dincolo de schimbările descenariu, năzuinţa fuziunii absolute,temă gravă, se repetă întruna; axaexistenţei transcende sistematicdin individual şi terestru într-oprivelişte-sumă, într-un spaţiu plenitudinaropunând destinului banalun antidestin.Câteva texte cu acelaşi titlu,La Nymphette, nu au nici o atingerecu lasciva Lolita, „nimfeta” dedoisprezece ani din capodoperalui Vladimir Nabokov. La CezarIvănescu, corpul „fragil” al nimfeteie semnul inocenţei: „Trup alb defată care nu vei muri, / suflet care