PDF - Limba Romana

10la care tensiunea dintre iubire şidispariţie ţine de sentimentul incompletitudiniifunciare, motiv deangoasă cronică; stare asociatăinevitabil tragicului. „Moartea meae programul meu zilnic, / împărţităpe ore, o măsur şi-o privesc faţă înfaţă... / de n-ar ??? imprevizibilă(...) / acesta-i jocul care-l joacă şiDivinul (...); accept şi eu; cu mine însumiplin de cruzime!” (Gladiator),Mazochism? La acest joc straniuse gândea şi Arghezi – un Arghezimâhnit – la înlăcrimatu-i De-a v-aţiascuns. Un sonet al „satanicului”Baudelaire, Mortul vesel („un mortlibre et joyeux”), pare să-i fi sugeratlui Camus ideea unui eseu, LaMort joyeuse, grevat de sarcasm şiabsurd. Din aceeaşi perspectivă, laCezar Ivănescu s-au ivit câteva doine,spovedanii de o acută tristeţe:Moartea peste tot, Dor de moarte,Bucuroasa moarte.Neliniştile lui Cezar Ivănescu,un damnat sui generis, sunt finalmenteale condiţiei umane: nişteuniversalii; obsedante, ele seregăsesc, divers, la Novalis, laBaudelaire şi Rilke, la mulţi alţii.Prins în Labirintul singurătăţii,Octavio Paz dezvoltă (în eseul cuacest titlu) o constatare curentă:„Naşterea şi moartea sunt experienţeale singurătăţii; ne naştemsinguri şi tot singuri murim...”. Însă,ca şi „domnul” Martin Heidegger,complicatul Cezar Ivănescu seîmpotriveşte morţii şi „complicilor”ei, sfidând. Soluţie înşelătoare! PeHemingway şi Malraux – războiul,situaţie-limită, îi deprinsese sămoară. Totul e absurd, clameazăexistenţialiştii, de vreme ce totuleşuează în moarte, dar conştiinţalimba Română(„cugetul care vede totul”) respingefelurit spectrul neantului. Filozofarea,gândea scepticul Montaigne,propune înscrierea în legile cosmice:„A filozofa înseamnă a învăţa sămurim” (Eseuri, XX).IITristeţe la Baaad, dezolareîn Doina şi în alte texte, pagini încare limbajul depresiv îşi aliazăprogramatic intelectul; – hiperluciditateasinguraticului (retras înTurn pentru autocunoaştere) amplificăineluctabil mâhnirea. Nici unsprijin în „Natura care nu-nţelege”(Toamnă). În substanţa lor intimă,risipitele sau compactele cântăridespre moarte, nişte tristia, suntfragmente de monolog narativizat,recital de constante şi variabile.Pigmenţi de înţelepciune de peNil („Cartea morţilor”) şi ecouri dinBuddha, catastrofisme din Apocalipsă,trimiteri la „Marele Ordonator”,la „Nirvana” şi „Karma” sau la„Ultimul Dibuk” (ebraic), acorduribiblice despre „Gog” şi „Magog”,despre „Sfânta Vergură” ori despre„cămaşa lui Hristos” – acestea, cumulate,conduc la ideea de murireşi regenerare în etern. „Moartea-şiprimblă iar trăsura / prin turcitulBucureşti” (Doina – Melodie fărăsfârşit). Dacă în Rosarium prevaleazădicţiunea megaliniară, preaslăvireaMadonei, în Doina prioritare spectrul dispariţiei. La centenarulDoinei lui Eminescu (prilej de encomion),Cezar Ivănescu se înfăţişacu un serial. Modul lirico-epic al luiArghezi vârstnic, „întors la brazd㔺i autor de doine (Doină din frunză,Doină din fluier, Doină pe nai), eşi modul cu alte particularităţi al lui