PDF - Limba Romana

76primii pe reprezentanţii ceceului,persoane mediocre, dar de care depindeadacă vor fi sau nu publicatespovedaniile cu „regrete sincere”. Şibieţii de ei erau nevoiţi să acceptesituaţia, căci aveau însuşită, intratăadânc în sânge, în făptură cruntalecţie a Sibirului. Fusese sfătuitşi Ion Ciocanu să procedeze lafel. N-a făcut-o. Să nu-l fi urmăritteama? Să nu-l fi neliniştit propriulviitor, propriul destin? Nu-mi vine acrede. Şi totuşi nu şi-a plecat capulsub sabia ameninţătoare. S-augăsit oameni care s-au mirat, prezicându-izile grele. Dar s-au găsit şide acei care i-au admirat curajul şidemnitatea şi au făcut ce le stăteaîn putinţă ca să-l ajute.Aceasta a fost, probabil, primasa victorie. Chiar dacă a fost înjosit,umilit, ameninţat, nu a cedat. A fostşi o lecţie. Nu s-a retras din faţa problemelor.Nu a trecut peste principii,peste convingeri, peste demnitateşi nu s-a ferit din calea dificultăţilor.Pentru a constata acest adevăr,citiţi-i opera critică. Acum, de pepoziţia libertăţii de azi, poate fi învinuit,criticat, fluierat. Daţi însă la oparte paravanul vremii şi veţi vedeacă autorul nu şi-a plecat capul înfaţa sabiei ameninţătoare. Răsfoiţibarem volumul Din frământul necuntenal vremilor, apărut la Literaturaartistică încă în 1988, unulcare îi prilejuia criticului scoatereaîn vileag a ceea ce autorii, pentrua evita severitatea cenzurii, căutausă camufleze, să apeleze la limbaesopică. Fiindcă, o dată trecute prinlupa cenzurii, lucrările în cauză obţineaumai lesne „bun de tipar”. M-amconvins de acest adevăr nu numaio dată. Bunăoară, litul (sub acestnume se tăinuia odioasa cenzură)avea mari pretenţii faţă de romanulÎndrăzneala pe care-l prezentasemlimba Românăediturii. Urma, conform indicaţiilorrespectivilor inşi de la lit, să refacmai multe capitole, să mai ciuntesc,vorba clasicului, „pe ici, pe colo,prin părţile esenţiale”. Discuţiile încontradictoriu erau excluse. Darcând le-am spus că romanul aapărut în revista Nistru şi a trecut odată controlul şi aprobarea litului,mi-au zis să le prezint numerelepublicaţiei cu textul integral şi s-apus punct problemei fără să mai fiunevoit să revin la acele obiecţii. IonCiocanu cunoştea, desigur, acest„secret” şi-l punea în funcţiune. Defapt, mai cunoştea el şi alte şiretlicuride a evita neplăcerile atuncicând pe un autor sau altul îl păşteapericolul. Un singur exemplu, cuacelaşi roman al meu, Îndrăzneala(vedeţi, stimaţi cititori, îndrăznescşi eu să mă folosesc de prilej şi sămă autoexemplific, semn... nu ştiudacă şi de modestie...). Simţea cesimţea păţitul Ion Ciocanu şi, bănuindcă se pot isca nişte neplăceri,nu atât pentru autor, cât – mai cuseamă – pentru editori (dumnealuilucra atunci la respectiva editură),a lansat un zvon, în prezenţa unorjurnalişti de la televiziune, că romanula fost citit de însuşi tovarăşulSimion Grossu, primul secretar,şi că i-a plăcut foarte mult. Ştirea,desigur, a ajuns fulgerător la şefiiteleviziunii şi peste o săptămână şiceva a fost organizată o emisiunede o oră întreagă, cu prezenţa autoruluişi a prototipului eroului central,cu înscenarea unor episoade, cuopinii (pozitive!) din partea unorcritici literari şi a câtorva cititori derând din capitală şi din provincie.Azi, când trăim în cu totul altecondiţii politice (cel puţin formal),acel trecut nu prea îndepărtatpoate părea cititorului, îndeosebicelui tânăr, nu numai straniu, ci şi