PDF - Limba Romana

88limba Românănoua structură textuală, alte semnificaţii,iar sensurile lor originare seintersectează, dând naştere unorexpresii ambivalente care reprezintă,de fapt, un mod particular de a„citi” epoca. Intersectarea unui textcu enunţurile pe care le asimileazăîn propriul spaţiu sau la care face trimitereîn exterior este numită de JuliaKristeva ideologem. Prin urmare,ideologemul desemnează funcţiaproductivităţii textuale, o funcţie amodului în care interacţionează întruntext diversele secvenţe din altespaţii textuale pe care le „citează”.Iar o lectură intertextuală a uneiopere înseamnă situarea acesteiaîn istorie, în societate, în ansamblulcircumstanţelor în care apare şi încare tinde să se integreze.Contactul cu textul e mai totdeaunamediat de opinii şi impresiiinduse prin observarea nemijlocităa „ambalajului”, adică a paratextului.Prin paratext înţelegem tot cese află „în pragul textului literar”:coperta, prezentarea editorială,numele autorului, titlul, imaginile,dedicaţiile, prefeţele, notele, diferiteleavertismente etc. Aparent,acestea se află în afara textului,dar funcţionează ca elemente anticipatoare,pregătind „starea lecturii”pentru cititor, furnizând „informaţii”despre text prin: titluri sau subtitlurigenerice („dramă”, „teatru”, „scrieriliterare”, „roman” ş.a.); titluri sausubtitluri specifice (Îngerul a strigat,Bietul Ioanide); numele autorului(Marin Preda, Fănuş Neagu,George Călinescu).Funcţionarea ca anticipatori aacestor elemente solicită cunoaştereade către cititor a unui cod metalingvisticîn baza căruia ar puteasă actualizeze semnificaţia unor termenica roman, comedie sau numeprecum: Mircea Cărtărescu, IoanSlavici, sau titluri: Patul lui Procust,Amintiri din copilărie. Dacănumele scriitorului funcţionează camarcă a apartenenţei textului la unanumit stil şi, în mai mică măsură,ca stimulent al stării de lectură, titlulîndeplineşte „atât o funcţie stilisticăcât şi o funcţie poetică (…) ocupândo poziţie privilegiată şi în instituirearaportului text – receptor [3, p.173]. Paul Cornea identifică dubladeterminare a titlului în funcţie deopera pe care o denotează şi, maiales, în funcţie de concurenţa celorlaltetitluri care solicită în acelaşitimp favoarea publicului. Pentru a-latrage pe cititor, „numirea trebuie săfie nu atât corectă, cât şocantă, nuatât exactă, cât sugestivă” [4, p. 31].Nu este întâmplătoare construireatitlului în baza oximoronului Sufletemoarte (N. V. Gogol), Cadavruviu (L. M. Tolstoi), Doi morţi vii(V. Alecsandri), dar şi SărmanulDionis (M. Eminescu), titlu cedeschide o dublă perspectivă delectură: ironică (prin modalizatorul„sărmanul”) şi gravă (prin raportareala mitul lui Dyonisos, simbol alplenitudinii vieţii, al elanului vital).Titlurile cu caracter metaforic se potconstitui într-un nucleu al deveniriisemantice a unui text literar: Patullui Procust, Gorila, Bunavestire,Groapa, Întunecare. Titlurile romanelormai noi atestă o diferenţămajoră de viziune. Modernii, nemulţumiţide exprimarea directă, sunt încăutare de simboluri: Feţele tăcerii(Augustin Buzura), Alexandria şi