PDF - Limba Romana

Co-Laborator 95Elena PRUSPROXEMICA literarăca personalizarea spaţiuluiConcepte filozofice universale,spaţiul şi timpul reprezintădimensiuni esenţiale ale realităţiişi – deopotrivă – ale textului literar.„Timpul şi spaţiul constituie cadrulîn care este implicată întreagarealitate”, notează Ernst Cassirerîn Eseu despre om [p. 66], suntnoţiuni ce „angajează fiinţa într-ocăutare permanentă de răspunsurila eternele probleme” [Cimpoi,p. 95]. „Romanul este spaţial atâtprin fond, cât şi în formele sale”, declarăMichel Zéraffa [1972, p. 429].Dacă termenul de cronotop,introdus de Mihail Bahtin în teorialiterară, scoate în evidenţă conexiuneaesenţială a relaţiilor spaţialeşi temporale valorificate artistic,termenul de proxemică, mai puţincunoscut, defineşte legătura spaţiuluicu cealaltă categorie majorăa textului – personajul.Proxemica reprezintă, în viziuneaantropologului american E. T. Hall,„studiul percepţiei şi utilizării spaţiuluide către om” [p. 191]. Definită antecedentca „topologie umană”, ca„microspaţiu al întâlnirilor interpersonale”,proxemica investigheazămodul în care individul structureazăspaţiul şi distanţele interpersonaleîn tranzacţiile cotidiene. Conceptualizareaspaţiului ca experienţăfundamentală, câmp de comunicareşi spaţiu simbolic ţine de importanţape care acesta o are în înţelegereade către subiect a statutului încâmpul social [v. Roventa-Frumuşani,p. 206-211]. Bazându-sepe relativismul lingvistic al teorieiWhorf-Sapir („decuparea naturii înfuncţie de categoriile furnizate delimba comunităţii în care trăim”),E. T. Hall întreprinde o analiză acomportamentului spaţial şi sistematizeazăacele aspecte ale culturiicare funcţionează după „un codsecret şi complex, nescris nicăieri,necunoscut de nimeni, dar înţelesde toţi”, mai precis – felul în careculturi diferite percep şi structureazăspaţiul [ibidem, p. 209].Literatura poate fi privită cao modalitate de aproximare aunui spaţiu ce comportă fie o realitateconstantă, fie un ansambluproteiform, supus unor reguli deorganizare iraţională [Dictionnairehistorique, thématique et techniquedes littératures, p. 524]. Astfel,opera devine un intermediu pentruatribuirea unui nucleu comunspaţiului local şi spaţiului globalpotrivit reprezentării pe care omulo are despre situarea lui în spaţiu.Spaţiul determină identitateasubiectului: individul se (auto)construieşteîn periplurile sale sociale,etice, politice etc.Cercetările actuale nu subliniazăîndeajuns faptul că „fiecarepersonalitate are şi o dominantăspaţială, o dimensiune care îi esteproprie”, fiind vorba de o „personalizarea spaţiului” [v. Roventa-