PDF - Limba Romana

80limba Românăacesteia – substantivul „disperare”şi adjectivul „disperat, -ă”.Aici ar fi de discutat: de ceadjectivul desperant, explicat prin„care provoacă desperare; dezasperant”,nu e prezentat – şi el – cuvreo „variantă” ca „disperant”, iarsubstantivul „învechit” desperaţieeste considerat sinonim cu desperare,nu şi cu vreo „variant㔄disperare”?Noi personal credem că autoriiDEX-ului s-au pomenit, aici,într-un impas, forme ca „disperant”întrecând orice măsură în vedereaîndepărtării ei de forma iniţială corectă(a) despera.Totuşi problema care ne preocupăîn eseul de faţă se referă înprincipiu la noi, cititorii şi utilizatoriidicţionarului: de ce şi în cazul karatéului,şi în acela al desperării noiîntrebuinţăm aproape întotdeaunaşi în unanimitate numai aşa-zisele„variante”? E la mijloc puterea obişnuinţeişi, în funcţie de aceasta, puterealenei intelectuale care nu ne„ajută” să utilizăm întotdeauna şi cutoţii formele corecte, neîndoielnice,unanim recomandabile?Chiar la o simplă foiletare aprestigioasei surse lexicografice lacare ne-am referit aici constatăm osumedenie de „variante”, începândcu pluralul abajururi, care poate fi şi„abajure” (pag. 1), continuând abreviaţie,care nu poate fără „varianta”„abreviaţiune” (Ibidem), cu absidial,care e întovărăşit de „varianta” „absidal”,apoi aflăm că substantivulacaţ are „varianta” „acaţiu” (pag.5) ş.a.m.d.Probabil, e greu să ne pronunţămîn cazuri ca acela al adverbuluiacana, şi autorii Dicţionaruluine „trimit” la hacana, sau în acelaal substantivului acant, autorii fiindnevoiţi să ne îndemne a vedea ceînseamnă acantă (pag. 4), la felcum nu e simplu să determinăm cuprecizie locul accentului în cuvinteprovenite din alte limbi, ca acatíst şiacátist (pag. 5). Este democratic săacceptăm şi adverbul aci, şi formaaici (pag. 7), după cum e normal săexiste şi alte „variante” de aceastănatură. Dar când ajungem la substantivulacoperământ, urmat de„varianta” „acoperemânt” (pag. 8)şi, mai ales, la actor şi la „varianta”lui „învechită” „aftor” (pag. 10), caşi la adaos cu „varianta” „adaus”(pag. 11), ne vedem ca şi obligaţisă credem că atare „variante” suntconsemnate numai şi numai înscopul de a încuraja comiterea degreşeli în vorbirea şi, îndeosebi, înscrierea unei mari părţi a populaţieinoastre.Ni se poate reproşa că dicţionarulexplicativ nu este şi ortografic.E adevărat că Dicţionarul ortografic,ortoepic şi morfologic allimbii române recomandă numaiformele acatíst (pag. 3), acoperământ(pag. 5), actor (pag. 6), adaos(pag. 7) etc. şi s-ar părea că problemaeste ca şi rezolvată.Dar nu e, cât timp marea majoritatea vorbitorilor şi scriitorilorlimbii noastre se folosesc de DEX şila orice abatere de la norma literarădau vina pe el: chipurile, dicţionarulrecomandă sau admite „variante”.Aceasta pe de o parte.Pe de altă parte, nu ştim cum