Valentin BENIUC, Victor JUC - irim.md

▌102 Factorul confesional în relaţiile internaţionale
trebuie înserată în statul de drept. Actualmente toleranţa
religioasă nu este doar o necesitate naţională sau regională ci
una globală, or pe de o parte, mişcarea creştină s-a răspîndit în
culturile tradiţionale din Africa şi Asia, iar pe de alta, migrarea
masivă a populaţiilor africane şi asiatice spre Europa şi America
de Nord după cel de-al doilea război mondial a provocat
penetrarea religiilor afro-asiatice în „lumea nouă”.
Ascensiunea pluralismului religios adînceşte rolul social al
religiei, în special datorită faptului că dincolo de apartenenţa
socială diferită, coeziunea naţională nu poate fi afectată de
antagonisme religioase interne. Este dificil ca guvernele civile să
impună o uniformitate religioasă la nivel global-societal. După
cel de-al doilea război mondial libertatea religioasă ca segment
al drepturilor omului a fost proclamată în diverse rezoluţii ale
organismelor internaţionale – ONU, CE, OSCE. Prin aceste
instrumente codificate de drept internaţional, guvernele se obligă
să abandoneze persecuţiile religioase şi să asigure libertatea
religioasă a cetăţenilor, mai puţin însă faţă de sectele şi
practicile religioase care contravin prevederilor dreptului intern.
Majoritatea religiilor consideră că factorul reglator al
entropiei sociale este divinitatea dar nu statul. În sociologia
contemporană a religiei, prin intervenţia minorităţilor spiritualreligioase
din Occident, se operează cu noţiunea „societate
religioasă pluralistă”, religia fiind concepută ca un ansamblu de
credinţe, practici şi angajamente instituţionale care
caracterizează creştinătatea, islamul şi iudaismul.
În acelaşi timp mai mulţi gînditori anglo-saxoni consideră că
tradiţia creştină este intolerantă, creştinismul fiind o religie
exclusivistă care nu recunoaşte existenţa altor religii universale,
reprezentînd în plus o religie prozelitistă şi voluntaristă.
Remarcăm în acest sens, că hegemonia spirituală în cadrul
creştinităţii a fost exercitată de catolicism (ramura apuseană a
creştinităţii) prin două elemente specifice teologiei catolice:
excomunicarea şi tratarea altor grupe de creştini ca „schismatici”