Valentin BENIUC, Victor JUC - irim.md

Valentin Beniuc, Victor Juc 55 ▌
excepţii, ambele părţi caută consensul care le-ar ajuta în
administrare.
Indiferent de demersul teologic, religiile ca regulă recunosc
existenţa dacă nu a politicii ca concepţie şi proces, cel puţin a
statului ca realitate concretă. Ele tind spre proiectarea unei
viziuni globale asupra lumii şi mai degrabă tolerează decît
acceptă concurenţa din partea unei concepţii politice. În Israelul
biblic sistemul politic era descentralizat şi îngloba un melanj de
suveranitate divină şi protodemocraţie. Instituirea monarhiei în
urma solicitării din partea evreilor contra voinţei lui Samuil este
considerată mai degrabă un rău decît un ideal. În fond, iudaismul
nu sacralizează statul, ci îl consideră ca un mijloc indispensabil
pentru prevenirea anarhiei, „fără teama de suveran, oamenii s-ar
mînca de vii”.
În catolicism expresia „Daţi Cezarului ce este al Cezarului
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” a fost interpretată în
decursul timpului în manieră diferită. Grigore al VII-lea afirma
dreptul papei de a destitui suveranii, insistînd că politica este
tributară religiei şi legitimitatea rezidă în biserică. La etapa
actuală, Sinodul, în 1985 a criticat secularismul, dar a
recunoscut „legitima autonomie a legalităţilor lumeşti”. Fără
mare entuziasm, această frazeologie a făcut din stat mai mult
un mijloc decît o finalitate: statul este un element al planului
divin pentru umanitate şi nu un scop în sine. Pentru a fi
legitimă, politica trebuie să respecte valorile morale, iar în
cazul societăţilor creştine, misterele creştine. Prin urmare,
legitimitatea politicii este condiţională.
Alţi creştini pot mai uşor accepta ca statele să dispună de
autonomie în raport cu religia. Mai mult din raţiuni istorice decît
teologice bisericile ortodoxe au avut relaţii privilegiate cu
puterile publice şi au recunoscut legitimitatea politicii.
Ortodocşii care au emigrat în alte ţări, au luat cu ei această
atitudine de respect pentru state. Bisericile protestante, mai