Valentin BENIUC, Victor JUC - irim.md

More documents

Recommendations

Info

▌38 Factorul confesional în relaţiile internaţionale reflectarea prin autoritatea religioasă a relaţiilor sociale existente, caracteristic altor confesiuni, ci spre realizarea comunităţii religioase, contopirea începutului spiritual şi laic. În Europa Occidentală sacralizarea vieţii private şi publice în baza creştinismului a început după Constantin cel Mare şi a atins apogeul în Evul Mediu. În această perioadă nu se făcea distincţie între sfera lumească şi cea sacrală a activităţii umane, fiecare faptă sau fenomen social-politic erau pusă pe „platforma sacralităţii” sau subordonate nemijlocit sferei celei din urmă. Procesul de secularizare, termenul fiind utilizat pentru prima dată în 1646 de către trimisul francez Longvile şi semnifica posibilităţile de satisfacere a intereselor învingătorilor în Războiul de 30 ani pe contul confiscării averilor mănăstirilor, se exprimă în schimbarea locului religiei şi organizaţiilor religioase în viaţa societăţii şi a persoanei, reducerea spectrului de funcţii îndeplinite de către aceasta. Reformaţia a contribuit la eliberarea sferei relaţiilor de putere de sub controlul bisericii, principii nord-germani refuzînd să se supună puterii Papei, promovau o politică internă şi externă independentă. Iluminismul a deplasat hotarele şi a aprofundat procesul de secularizare, soldîndu-se cu transformarea esenţială a situaţiei religiei, credinţei şi bisericii în societate, formînd societatea contemporană, individul şi cultura. Un fenomen magistral în relaţiile dintre politică şi religie a fost democratizarea legitimităţii suveranului, la originea acestei transformări aflîndu-se Anglia, care după executarea în 1649 a lui Carol I, încetează să fie o monarhie de drept divin. În urma instaurării dinastiei Winsor în 1701 se consideră că suveranul nu ocupă tronul din oficiu prin dreptul ereditar, ci la solicitarea supuşilor săi, fiind un „ales prin voinţa poporului”. În Franţa regii Louis XVIII-lea şi Carol al X-lea continuau să invoce dreptul divin şi au depus jurămîntul de a apăra credinţa şi biserica catolică. Însă Louis-Philippe, numit regecetăţean, deveni rege prin „voinţa poporului”, fiind nu rege al Franţei, ci al francezilor.
<strong>Valentin</strong> Beniuc, <strong>Victor</strong> Juc 39 ▌ În statele europene în care există regimul monarhic (Belgia, Danemarca, Olanda) s-a păstrat ceremonialul religios, în Anglia s-au conservat relaţii privilegiate cu biserica naţională, dar nici unul nu vede în persoana suveranului un lider religios sau un reprezentant al lui Dumnezeu. Suveranul se află în fruntea statului şi îl simbolizează numai cu asentimentul parlamentarilor, riturile religioase numai fundamentează legitimitatea politică, aceasta este autorizată de voinţa poporului. Chiar dacă şeful statului nu este considerat actualmente reprezentant al lui Dumnezeu pe pămînt, relaţiile dintre el şi religie continue să fie frecvente, simbolurile religioase fiind utilizate şi de conducătorii aleşi atît de jure cît şi de facto. Aceste relaţii pot primi mai multe forme: astfel, ereditatea permite succesorului suveranului britanic să devină ipso facto „apărător al credinţei”, iar regilor Marocului şi Iordaniei să-şi afirme descendenţa de la Prorocul Muhamed. Cert este că democraţia simbolizată prin extinderea neîntreruptă a dreptului de vot fortifică legitimitatea statului în faţa bisericii. Mai mult chiar, se face tot mai sesizabilă influenţa culturii politice şi a modelului etatist asupra instituţiilor religioase. Cultura politică şi modul de organizare a puterilor publice exercită influenţă asupra gestiunii instituţiilor lor religioase, acest fenomen regăsindu-se la mai multe niveluri. Astfel, statele descentralizate, deseori, în materie de influenţă religioasă, cazul SUA, nu generează un lider religios de nivel naţional. În opoziţie cu acestea, statele centralizate, adesea în relaţiile cu o biserică centralizată, cazul Franţei, alimentează apariţia noţiunilor de tipul „Biserica Franţei”, anunţînd la nivel oficial titluri religioase şi preferînd un lider religios incontestabil. Atît cît noţiunea „instituţii religioase naţionale” pare evidentă francezilor, independent de apartenenţa lor confesională, tot atît de bizară pare americanilor, care acordă preferinţă regrupărilor regionale.
Page 2 and 3: ▌2 Factorul confesional în rela
Page 88 and 89:
▌88 Factorul confesional în rela
Page 90 and 91:
Page 92 and 93:
Page 94 and 95:
Page 96 and 97:
Page 98 and 99:
Page 100 and 101:
▌100 Factorul confesional în rel
Page 102 and 103:
Page 104 and 105:
Page 106 and 107:
Page 108 and 109:
Page 110 and 111:
Page 112 and 113:
Page 114 and 115:
Page 116 and 117:
Page 118 and 119:
Page 120:
show all

Valentin BENIUC, Victor JUC - irim.md

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?