Valentin BENIUC, Victor JUC - irim.md

More documents

Recommendations

Info

▌66 Factorul confesional în relaţiile internaţionale autonomă şi responsabilă pentru clerul naţional. Divizarea puterii între lumesc şi spiritual stabilită la Worms a durat circa şapte secole, pînă la semnarea în 1801 a concordatului dintre Papa Piu al VII-lea şi Napolion Bonaparte, care urmărea „atît binele religiei cît şi ocrotirea liniştii în Franţa” [32]. Papa a acceptat concordatul cu o ţară masiv catolică, dar care a abandonat catolicismul în calitate de religie de stat. Papa a recunoscut legitimitatea unui şef de stat emanată de popor, iar statul, în schimb, „recunoaştea autoritatea spirituală a pontifului roman şi dreptul său asupra episcopilor” [33]. Însă prin „Articolele organice” din 1802, N. Bonaparte a pus episcopatul catolic sub control strict din partea statului, încălcînd multe prevederi ale concordatului din 1801 şi provocînd, bineînţeles, nemulţumirea papei, care nu s-a lăsat mult aşteptat. Concordatul a fost denunţat de Franţa în 1904, apoi în 1905 prin Legea cu privire la separarea bisericii de stat, provocînd furia papei, care a canonizat-o pe Jeanna dۥArc şi totodată a chemat catolicii şi clerul la nesupunere faţă de autorităţi. „Multiplicarea concordatelor în perioada interbelică a evidenţiat alegerea bisericii catolice în favoarea dictaturilor.... Într-o europă în care democraţia era ameninţată de comunism şi fascism, Vaticanul a luat partea dictaturilor de dreapta legitimizînd în mare măsură nazismul. Şi din contra, deoarece A. Hitler urmărea să numească un reich-episcop pentru biserica luterană, aceasta i s-a opus” [34]. Vaticanul a semnat concordate cu Bavaria în 1924 şi cu Prusia în 1929, culminînd cu Germania şi cu Austria în 1933. Concordatul încheiat cu Italia în 1929 a fost însoţit de Tratatul de la Latran, prin care Vaticanul a obţinut dreptul de suveranitate asupra unui teritoriu, restabilindu-se astfel puterea laică a papei şi plăţi din partea visteriei italiene atît în aur cît şi bunuri în sumă de 90 de milioane dolari SUA la cursul timpului. În perioada dictaturilor de dreapta, Sfîntul Scaun a exprimat părerea că realizarea politicii de expansiune va conduce spre
<strong>Valentin</strong> Beniuc, <strong>Victor</strong> Juc 67 ▌ subordonarea ierarhiilor bisericii faţă de autorităţi şi lichidarea organizaţiilor catolice pe teritoriile cucerite. Sfîntul scaun căuta apropiere cu Franţa şi alte democraţii occidentale, inclusiv cu SUA. Presa occidentală pronostica inevitabilitatea ciocnirii dintre Germania şi Vatican, dar care pînă la urmă nu s-a produs, probabil şi din cauza alegerii unui nou suveran pontif în martie 1939, Papa Pin al XII-lea acordînd o atenţie sporită problemelor de politică internaţională. Sfîntul Scaun urmărea consolidarea poziţiilor bisericilor catolice şi reglementarea relaţiilor cu autorităţile naţionale, exemplul Spaniei fiind elocvent în acest sens. În timpul războiului civil biserica catolică a făcut opţiunea Franco, sperînd şi obţinînd un loc privilegiat în societate – învăţămînt religios catolic în şcolile publice, participarea de jure în instanţele publice etc. Această atitudine a creat dificultăţi cu bascii catolici, dar republicani. În 1953 Vaticanul a semnat un concordat cu Spania, „oferind o gură de oxigen unui regim autoritar desconsiderat” [35]. După 1975 dorinţa de deschidere şi reîntoarcere la democraţie, susţinută şi de reprezentanţi ai clerului, a contribuit la instaurarea monarhiei parlamentare, iar biserica a pierdut monopolul religios. Vaticanul s-a adaptat la noile realităţi şi a semnat în 1976 şi în 1979 convenţii (cu Italia în 1984), mai puţin solemne, dar identice prin rolul pe care îl îndeplinesc. Prin urmare, concordatul este forma cea mai evidentă a rolului internaţional al Vaticanului, asigurîndu-i promovarea intereselor şi exprimarea opţiunii politice. Concordatul asigură şi oficializează influenţa bisericilor catolice în cadrul statelor, deciziile politice fiind prezentate ca fiind de factură religioasă. Nu bisericile naţionale semnează un concordat, ci Roma, care urmăreşte de a deţine un rol activ în politica internaţională şi totodată, de a fi recunoscută în calitate de centru convergent ecleziastic. Misiunile diplomatice ale Vaticanului exercită funcţii duble – religioasă şi politică. În acelaşi timp, Sfîntul Scaun refuză acest drept părţilor cu care tratează. Astfel, cînd se
Page 2 and 3:
▌2 Factorul confesional în rela
Page 4 and 5:
Page 6 and 7:
Page 8 and 9:
Page 10 and 11:
Page 12 and 13:
Page 14 and 15:
Page 16 and 17: ▌16 Factorul confesional în rela
Page 100 and 101: ▌100 Factorul confesional în rel
Page 116 and 117:
▌116 Factorul confesional în rel
Page 118 and 119:
Page 120:
show all

Valentin BENIUC, Victor JUC - irim.md

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?